tristeti_trairiTristeţi, trăiri, mărturisiri. Circulaţii de energii şi senzaţia unei despărţiri offline.


Stăteam cu capu` pe birou şi am simţit cum parcă cineva trage de pe mine un cearşaf – dar de mai multe ori. Sau cum ridică un magician batista de pe un obiect când îl face să dispară.
Şi în stomac aveam un clopoţel ca acela de la biserică pe care îl clincăne preotul pentru a se ridica lumea din genunchi.
Şi acum – mâinile calde.
M-am uitat la videou` cu Dido* de la tine de pe wall şi i-am ascultat versurile. Am avut o căldură la tâmple şi o durere în stomac. Apoi la picioru`stâng şi ulterior la cel drept – amândouă reci. Deasupra tâmplelor la fel. Ape reci.
Îmi transpiră mâinile şi parcă şi inima.
Îs rece. Respir rece şi gâfâi adânc. Şi ceafa mi-o simt tot aşa, pâna spre urechi.
Acuma am senzaţia aia de zgâlţâială pe care o ai când ieşi dintr-un bazin de înot.
Electroşocuri în inimă la fiecare trei bătăi.
Capul mi se-nvârte.
Şi acum îs un ghem deşirat de aţă.
Umerii mi-i simt ca arşi de soare, ciupiţi parcă de pieliţă. Nu mai disting între fierbinte sau prea rece. În orice caz doare.
A început să-mi tremure şi respiraţia, să-mi palpite pieptul. Frig.
Mi s-a umflat vena gâtului şi apoi mi-au rămas doar spasmele din picioare.
Îmi simt stomacul şi pieptul unite ca o inimă în reanimare – şi vai, un vânt îmi bate prin degete.
Îs ca dinamul unei lanterne căruia i s-a tocit piatra şi nu mai dă lumină. Îs ca o piatră cu scântei… fără scânteie.
Îs ca o piatră. Rece.
Vai, parcă trăiesc într-o grotă. Îs un mit al peşterii.
Şi abia de pot să înghit la cât mi-e de uscat gâtul.
De fiecare dată când mă pun înapoi în pat respir în rafale. Am cristale de gheaţă-n stomac. Braţul mă doare ca şi cum aş fi suferit un atac de cord.
Eşti o crăiasă a zăpezii (Avem un clişeu. Dar am şi eu o scuză: mă duc des la teatrul de marionete) care mă priveste de aproape, cu o privire detaşată. Lipsită de căldură. Albă. Înfricoşătoare.
Acum mi-ai pus mâinile la ochi.
Acum mi-ai cuprins stomacul.
Simt cald pe spate.
Combustie.
Spre picioare la fel – dar de la gambe în jos nimic.
Sub pleoapele mele se produc explozii.
Urechile fierbinţi.
Pieptul a început să-mi bată… mâinile calde – dar parcă mi-aş face foc cu nişte lemne culese după ploaie.
Mi-am imaginat asfaltul de aici de lângă parc cum o ia la vale, înalt ca un val de ciment.
Şi pe tine te-am văzut drept Saveta**, soţia domnului Tarcea**. Îl rugăm să te mişte de umăr – dar nu, tu erai Saveta, cu ochelarii reflectându-ţi intransigent lumina pe toata lentila, în aşa fel încât nu îţi puteam vedea ochii. Te uitai în altă parte, fără să îţi muţi nicicum privirea.
Dar îmi simt mâinile calde. 
Şi totuş’… e 2:46…
toate pare, toate cu soţ.
Tot ce ţi-am zis nu are nicio legătură cu pielea de pe mine; cineva îmi mănâncă stomacul.
Da, cum ziceai… Tot !
Am văzut negru în faţa ochilor.
Toate astea – nici mai mult, nici mai puţin.
Mâna stângă îmi stă pe lângă corp ca o palmă care mi-l acoperă pe jumătate.
Bricheta şi ţigara îmi stau pe birou ca un pistol cu cartuşe.
Afară, la fel, neaşteptat de rece. Parcă şi aerului îi e greu să-mi mai ridice fumul ţigării.
Aud doar copacii cum foşnesc şi norii… norii sunt doar nori.
Parcă am un atac de anxietate, legănându-mă din faţă-n spate.
Mi-am adus aminte cât de mare eşti.
Pe chat mai sunt doar două buline, dar nu suntem noi acolo.
Toată înşiruirea mea de până aici arată ca un monstru cu zimţi din momentu’ în care ridic scroll-ul.
Sunt cuvinte care mi-au trecut prin faţa ochilor ca o viaţă. Aş vrea să fiu o pisică. 
Pişatul mi-a rămas în vezică ca un ou de grindină. În loc de sânge-n vene am mercur.
Mugurii încearcă să intre înapoi în copaci.
Iar nailonul de pe balcon arată ca o rochie de mireasă trântită pe o laviţă.
Am pupat cu ,,ţ” din ţigară la un moment dat şi nici atunci n-am mai simţit-o, decât că mă ustura pe gât.
Mi-s calzi obrajii, parcă mi-au roşit.
Jumatea mea de adevăr m-a ucis. Şi nu stiu de ce m-am decis să-l schingiuesc. Mă simt cumplit. Am vrut să pun virgula aici, dar nu, a trebuit să simt punctul. M-a durut.
Şi acum pomeţii m-au pedepsit.
Le-am văzut ridurile cum ajung până la jumatea feţei, unde nu mai aş avea în mod normal nimic de bărbierit.
Şi acum stau cu capul pe braţe, aşteptând ca un junkie care mereu aşteaptă prea mult.
Lumina boxelor e albastră. Mi-e şi mai frig. Dârdâi. Am tije de metal în umeri.
Îmi simt doar nodul din gât. Palpită firav, ca o lampă umplută cu un foc mocnit.
Aş stinge lumina de la boxe. Îmi luminează doar pe jumate camera. Nici măcar firul ăla de lumină nu ajunge la mine. Lumina mea !
Mi-a venit un singur cuvânt în minte:
Iubire.
Pe chat a mai rămas doar omuleţul ăla negru, care stă acolo ca o ţintă la împuşcat.
În minte mi-a venit până şi nefericitul de Enrique Iglesias cu a sa ,,Do you know how it feels like to love someone ?“
Nici ,,of“ nu mai pot să-ţi zic.
Draga mea, am stins doar ecranul. Aprinde-mi-l te rog la loc !
Nefericit lucru, fiinţa mea, a putut fi tot urâtul de cuvinte frumoase ce ţi le-aş putea da doar ţie. Doamne, poezia mea.
Isvorule veşnic, tu nu poţi avea ,,z“.
Nu am plâns, dar parcă am făcut-o până la punctul în care n-aş mai fi putut plânge.
(…)
Când am aprins acum monitorul, mi-am văzut oasele dezvăluite fantomatic de lumină. Singurul lucru ce îl mai pot simţi este mirosul de sudoare de sub braţul stâng.
Buzele mi s-au umflat. Parcă am gura spartă.
Aşa mi-a fost dat să aflu, din păcate, cum sufletele se salută de la distanţă. Cu teancuri de cuvinte… din păcate.
Un, două, trei, patru, paişpe rânduri mai sus – altceva nu poate să fie. Nimic din ce e.
Până şi calculatorul cârâie ca un greier. 
Dacă l-aş afla, ţi-aş da tot infinitul pentru o veste.
,,Îssssss“ îmi sună acum ca un arşşşşşş – cu un ,,s“ prelung – de parcă patul mi-e făcut din jar.
Pune-mi înapoi ,,ş-ul” să ,,îşşşş”, pot zbura !
Văd. Cu pleoapele-nchise. Chiar văd. Dar văd timpul. Şi e greu, draga mea.
Patru şi cinşpe:
sunt o noapte albă într-un club de net…
în loc să fiu o stea.
Eşti tot ce nu mi-aş fi putut imagina. Fly de la B.Ton ştia el ce ştia când zicea: ,,Imaginează-ţi, o lume fără noi !“
Sunt o cantă de tinichea. Umple-mă cu apă !
Am ajuns o dramă la care nici cei mai mari maeştri ai dramei nu au putut spera.
Mă simt ca într-un glob de sticlă, care nici întors nu mai dă nea.
Afară picură. nici măcar nu plouă. Măcar ploaia de mi-ar fi ţinut de companie. Înăuntrul meu zace un melc. Minciuna n-are picioare.
Sunt o cremă greţoasă. Caut pe net prăjituri cu cremă. Am găsit una: ,,Parisul în flăcări”
Mi-a rămas pe bluză insigna pe care am purtat-o azi cu ,,Celelalte Cuvinte”. 
,,Spune-mi ce vrei”, îmi spuneai tu de fiecare dată. Nu exista ,,Dacă vrei”. Nu exista ,,dacă”. Existam doar noi, un ,,vreau” fluid şi arzător, format din două silabe. 
(…)
Sunt un josnic fără pereche.
Un înger căzut în abis;
Cu sufletul la gură.
Un pahar de wiski amorţit, 
cu oasele ca nişte cuburi ce îmi plutesc prin sânge şi mă rănesc.

http://www.youtube.com/watch?v=we_czU9sJ3g&ob=av3n

http://www.youtube.com/watch?v=aAUWPpRVERE

http://www.youtube.com/watch?v=_GqnDROi6l4

http://www.youtube.com/watch?v=W4tGc4w_zkY

*http://www.versuri.ro/versuri/figmk_dido+life+for+rent.html

**Domnul Tarcea – 63 de ani, dar cu un suflet care îi scade din vârstă vreo patruzeci, este la ora actuală cel mai bun prieten al meu, la uşa căruia în dese rânduri mă prezint. Ba pentru un meci, o carte, ba la un film sau o băută. Ba la un Banciu. Ba pentru a-l chema la un muzeu, la un teatru sau la o partidă diputată pe teren propriu, acasă la noi la UTA. Saveta, perechea acestuia, este asemenea lui, o fiinţă la fel de blândă şi zâmbitoare. Armonia pe care o leagă împreună este poate cel mai rar lucru pe care (nu) l-ai [mai (?)] putea vedea. La rândul meu, prin natura mea de idealist peste măsură, mă simt foarte apropiat de sentimentul pe care cei doi nu mi l-ar putea transmite mai sincer de atât. Nostalgici şi totodată plini de speranţă, alcătuiesc laolaltă o mare emoţie.