ba_da_nuViaţa e un joc de rahat, dar grafica e bestială. Totul moare, dar moare atât de frumos. Pentru că şi moartea, ce e, dacă nu tot viaţă ?

 

 

Part I

Înţeleg. Adică nu ,,nu”. Ci da. Aţi văzut ? Fiind negativ, ,,nu”-ul are nevoie de încă unul să se susţină. Astfel, el nu poate ajunge la adevăr, rămânând o minciună. Deci, ,,prin urmare”, nu există, oricâte ,,nu”-uri l-ar urma pe primul. Şi totuş’ există datorită binelui pe care îl conţine. Se ştie prea bine că orice infern, mai devreme sau mai târziu, (Apropo, ce mare prostie să crezi că ţine de timp… să crezi în timp. E ca şi cum aş crede că dac-aş fi zăbovit să adaug lui ,,apropo” un ,,s“ la sfârşit… destul, am rezolvat-o cu verbul ,,a zăbovi”), piere în faţa unui porumbel.

Pune un ,,da” lângă un altul şi ce ai ? Păi de ce aş face asta, ai zice, când’un ,,da” mereu e evident. Mereu. E. Of, ,,mereu”, ,,e” şi ,,evident”, iarăşi pleonasme. Dar cum naiba să-ţi explic altfel ?

Ambele concepte, atât cel de bine cât şi cel de rău se anulează, alcătuind astfel un cerc care se învârte de la sine. Fără capăt şi fără oprire. Care oricum este. ,,Oricum” şi ,,este” fiind sinonime.

Deşi fără doar sau poate este clar că undeva acesta se roteşte nestingherit (să zicem într-un univers paralel; un exemplu bun ar fi imaginaţia), pentru tine el există doar dacă tu vrei să-l aflii, lăsându-l să existe. Să te pătrundă. Ajungând într-un final să te cunoşti pe tine. Să fii. Pătrunzându-te. Aşadar, eşti atât ecuaţia, cât şi rezolvarea ei. Depinde mai puţin prin ce metode sau prin câte etape treci pentru a reuşi să o soluţionezi şi mai mult de faptul că o conştientizezi şi că ,,vrei” să te dumireşti. Orice problemă e legată în noduri. Atenţie, e legată ! Deduci ce zic eu aicea ? Dacă da, deja ai soluţia. Ai. Tu ! Totul e în tine ! Era cât pe ce să bag replica aia din reclama cu cheia. Dar m-am abţinut, pentru că unu, cum să ai mereu o cheie la tine ? Şi doi, nu-mi place Beck’s. Şi în general berea. Zic asta cu gândul la o Paulaner vâscoasă şi nefiltrată. Apropo, aţi jucat vreodată ,,Spin the bottle’’ ? Ghici ce formează sticla când o învârţi ? Aşa e, pătrate.

Pentru mine e atât de simplu… De aia probabil nu înţeleg cum unii ajung taman la sinucidere. Vedeţi ? Înseşi expresia e îngrozitoare. Cum să-ţi pui tu capătul ? De unde până unde vezi tu trasate liniile ? De start ? De sosire ? Păi din start pe aia de pornire n-o cunoşti. Ori ca s-o cunoşti pe aia, ca să vezi de unde ai plecat, trebuie să te gândeşti la primii ani din viaţă. Ţi-i aduci aminte ? În cel mai bun caz, genealogic vorbind, ştii cum o chemat-o pe străbunică-ta, cu multe stră, stră, stră, stră-uri înainte. Şi nu mi-o trânti cu Adamu’ şi cu Eva, că nu despre asta vorbim ! Şi nici despre darwinism, evoluţionism sau mai ştiu eu cum i s-or mai zice. Nu despre primele bacterii, protozoare, parameci sau amibe… dinozauri sau preistorie. Nu despre primele forme de viaţă propriu-zise (mă rog, lucrul cert este că ne-am întors la comportamentul primar al maimuţelor). Iarăşi aşa, dacă iei ziua de ieri, îţi iese alaltăieri, răsalaltăieri, răs răs şi deodată nu mai ştii de unde să le iei. Ca să vezi, ai uitat. Păi normal. Paradoxal, de la prima amintire ţi s-a rupt practic filmul. Au venit alţii să-ţi povestească cum ţi-au tăiat ombilicul, cum şi cât ai supt, după care ai citit despre asta într-un manual de bio.

Ca să ai în faţă o oglindă, e nevoie să te întorci puţin spre tine. Să reflectezi. Astfel, meditaţia este singura care te va purta pe drumul înapoi spre casă.

Revenind la actul suprimării propriei vieţi (văd chestia ca pe un soi de avort – care oricum ai lua-o, sună urât), cred că cei care fac acest lucru sunt doar orbiţi de eu ştiu ce slăbiciuni (în larga lor majoritate sufleteşti sau fizice) care le rod fie raţiunea, fie spiritul de luptă. În orice caz, numai ceva de ordin malefic îţi întunecă într-un asemenea hal minţile !

La începuturile lumii, când iubirea dintre oameni era perfectă şi toţi pluteam în cunoaştere, nici nu exista măcar termenul de ,,ideal’’. Cuvânt care şi ăsta săracul, prin simplul fapt că se află în dicţionar, a devenit arhidispreţuitul zilelor noastre. Ideal ar fi să-l scoatem de acolo definitiv, punându-l în practică. Împlinindu-l.

Eram toţi în aceeaş’ oală. Formam un întreg. O mare bucurie. Ne împleteam la infinit, cum adesea am impresia că-şi impletesc fetele cozile. Şi nu priveam spre cer, pentru că cerul eram. Paradisul !

Astăzi am ales să mergem pe calea nimicniciei, ajungând să organizăm meciuri de box între fraţi. De cruce. Căci fiecare o avem şi fiecare cum putem ne-o ducem. Cât putem fi de smintiţi !

…dar nu aici voiam să ajung. Tocmai pentru că nu voiam să ajung niciunde. Am ajuns !

Part II

Dovadă că azi dimineaţă mă gândeam la textul de mai sus ca la o idioţenie, neaducându-mi-l aminte. Voind să-l reiau din scoarţă şi să îl răstorn cu susu-n jos (şi mâine poate invers), tocmai pentru că e fix, ca un şurub, ori eu sunt un dezaxat. Deşi spre axul Ăla spre care toată lumea tinde (mai mult sau mai puţin conştient) tind.

Silogistic vorbind, tot ce am făcut eu în prima parte a acestui text a fost să încerc să le adun pe toate într-un singur punct.

Continuăm. Metafizic, trebuie să treci prin tot ce ţi se-ntâmplă, fără medicamente dacă se poate [Să nu excludem însă drogurile şi altele. Toţi cunoaştem viaţa prin greşelile altora, dar mai ales prin ale noastre; să fim rezonabili, tot ce există s-a născut din greşeli. Numai aşa poţi ajunge la un Dumnezeu. Fiecare cu al lui însă. Vorba aia, ,,Nu ai (tu !) nici un Dumnezeu (Al tău, care-o fi El. În noţiunea ta)’’. ], pentru că se ştie clar că nu poţi băga ploaia înapoi în nori. Apropo, iarăşi mă-ntreb, cu ce rost se plânge lumea de vreme ? Şi dacă tot am ajuns aicea, de ce se plânge în general ? Pentru că nu-şi găseşte alinarea în sine…

Chiar şi dacă te gândeşti numai la conştiinţă înseamnă că eşti conştient. Că eşti. Oricât de mare ajutorul oferit de la unul, de la altul, tu eşti singurul care îţi poţi pune întrebări, punându-ţi-le poate greşit înainte. Sau având brusca revelaţie a văzului şi totodată a faptului că ai fost orb, nepunându-ţi-le deloc (un om fără dileme e mort !)

Prin tine însuţi ! Întrucât totul trece prin tine, deci orice lucru pe lumea asta ghici ce, tot de tine depinde ! De aia nu cred în reţete şi în răspunsurile altora, pe care mi le dau ei mie… spre binele meu. Naiba să îi ia şi pe doctori !

Orice faci în universul tău are un ecou în întreg restul lui. Într-o mai mică sau mai mare măsură. Dar atâta vreme (cu timpul am terminat-o mai sus) cât am zis că răul şi binele dispar (orice dispariţie e şi-o apariţie) nu poţi măsura nimic într-o certă dimensiune. Toate situaţiile sunt la fel şi diferă una de alta doar la nivel de scară. Să vă dau un ţânc de exemplu. Copiii văd gigantic când sunt mici (păi măi, Iuliane, cum să fie altfel copiii ?), iar pe ei la rândul lor, o familie de buburuze tot la fel îi percep. Apropo, recent mi-a fost dat să văd una dintre cele mai triste imagini, undeva de-a lungul malului Mureşului: nişte băieţi cu faţa încleştată călcau violent o înghesuială de gâze ,,Vaca-Domnului’’. De ce ? Numai Dumnezeu ştie…

Legăturile există. Tu doar trebuie să le descoperi. Ca şi textul ăsta, care nu s-a născut din nimic, ci din mine şi eu la rândul meu… cine ştie ? La fel dac-ar fi s-o luăm ar sta lucrurile şi cu o pictură, ivită din sânul trăirilor unui artist chinuit. ,,La fel’’, generic vorbind. Şi dacă tot veni vorba, de aia nu cred în capodopere. Asta e fraţilor practic originea universului. Iată că am înţeles şi Big Bang-ul. Tot haosul care zbura prin capul meu a explodat, concretizându-se într-o lume, într-un articol. Într-un Pământ. Tot ce a trebuit să fac a fost să bag mâna-n infinit şi să-l ordonez. Cu puncte, virgule, alineate…

Multă lume mă întreabă cum pot cupla aproape orice fapt de altul, când ei nu văd nicicum legătura. Păi oare cum fredonau japonezii ,,Dragostea din tei’’, ştiindu-i versurile perfect ? Simplu ¡ Mesajul melodiei, oricât de fad, le-a fost transmis de muzică şi starea ulterior indusă.

Diferenţa dintre mine şi restul stă, cred, în faptul că, iubindu-mă, eu încă am puterea să mă mir. Păi numai ieri am rămas uluit minute-n şir, gândindu-mă la ideea de ,,chemare’’ şi la cum sună.Vorba aia, totul este minunat ! Totul este un ,,poate’’. O posibilitate. Un ,,da’’ şi un ,,nu’’ deopotrivă.

Cum să faci legături ? Gândeste-te cum un copac se înfige cu rădăcina în pământ. E uşor, nu ? Acum ia-o invers. Pământul la rândul lui se sprijină în acel copac, aşa cum existenţa noastră se rezemă în gravitaţie şi viceversa, forţele fizice îşi au sensul prin noi. Ah, Dumnezeule, e destul să asculţi foşnetul frunzelor ! Cred că lumea s-a dus odată cu termopanele.

P/S: Cu orice risc (nu c-ar fi fost vreodată vreunul) nu vreau să creez nimănui nici o impresie, ci vreau să fiu eu până la capăt.

În procesul cunoaşterii tu îţi eşti atât procurorul cât şi avocatul apărării. Prin urmare, nimeni nu are dreptul să te judece. Nimeni să-ţi fure dreptatea. Întrucât doar tu ştii câtă buză ai muşcat în aflarea adevărului Tău. Nimeni să-ţi provoace sentinţa.


Part III

Atâta timp cât Pământul se va roti, vor exista şi idealuri. Toate adunate într-un vis separat de sărăcia spirituală a acestei lumi. Cu asta voiam să încep, pentru a face cumva cuplajul cu primele două părţi, însă în ce sens ? Cu ce scop ? Vreau oare să unesc nişte vagoane într-un tren, care bineînţeles circulă spre o singură destinaţie ? Nu. Dar cam asta se întâmplă cu un text: legi şiruri de fraze între ele, (le dai sens, le inversezi, le modifici, aliniezi…), doar pentru a le separa practic de restul universului. Cuvântul este mort.

E absurd să încerci să faci o legătură; nu tu o stabileşti, ea a fost acolo din start (Mă rog, care start, dacă-i pân’ acolo. Şi care până ?). Procreezi. Însă odată cu asta, automat dezvirginezi ce a fost (Nu c-ar fi mare păcat. Nu c-ar fi.), amintindu-ţi însă că trăieşti în şi pentru prezent. Că eşti prezent şi nu ai cum să dispari (Deşi le e de folos poeţilor, sunt de fermă părere că ,,a dispărea’’ n-ar trebui să existe….); iluzia nu-i totuna cu magia. Păi cum să zici că pleacă frunzele unui pom, când ele înverzesc la loc în anul următor, plesnind din muguri şi dând naştere mai apoi la petale de flori. La fructe. Nimic nu e înregistrat pe o bandă magnetică care are riscul definitiv de a se rupe. Metamorfoze. Stări de agregare. Anotimpuri. Puncte puncte. Farmecul muzicii a dispărut din momentul în care lumea nu s-a mai putut abţine şi a început să flendure melodiile înainte şi înapoi pe Winamp, fără să le mai lase defel să curgă. Crezându-ne stăpâni pe situaţie, am mai dat-o şi la maxim.

P/P(post paragrafum): Românu’ trăieşte mereu în trecut. Păi de aia suntem o ţară de înapoiaţi. De aia trăim bine.

Cunosc pe cineva care deşi nu fumează, ţine în casă (şi asta prearanjată cu tablouri, corabie deasupra şemineului…) trabucuri. Doar aşa, for style. Nu de aia îţi iei ţigări, ca să le ai la tine. Pentru alţii. În eventualitatea că ei ar fuma. Ci ca să le fumezi tu. Nimic, deci, legat de el…

,,Fumezi în neştire’’, adică inconştient. Mecanic. Fără tine. Culmea este că majoritatea dependenţelor le conştientizezi doar atunci când intervine sevrajul. Când îţi lipsesc, când nu le ai. Deci, ele există doar dacă vrei. Cu nevoile la fel. Nu ai.

Nu de aia pui berea în frigider. Să stea la rece pentru alţii, ci ca s-o bei tu. Cu un prieten drag sau cu cine s-o nimeri. Tu cu el. Tu, adică tot el. El, adică tot tu. El cu tine… voi. Că tot veni vorba, acum că au dat căldurile, aud din ce în ce mai des expresia: ,,Aşa mi-e poftă pe-o Cola…’’ –. N-ai cum să tânjeşti după ceva care n-a izvorât niciodată din Dumnezeu, ci din reclame cu Moşi Crăciuni. Îs curios cum o sticlă de suc se reintegrează-n natură. Ori tu eşti plămădit tocmai din pântecul ei !

Nu-mi place mijlocul, adică să-mi transcriu pe foaie ideile de pe celular, din mesaje către mine… dar scopul îl scuză. Numi place materia, carnea, dar asta e, cum să treci prin viaţă fără să faci dragoste ? Şi cum, nu-i aşa, să faci mai apoi dragoste metaforic ? Cu o scrisoare, cu scris, litere, cu privirea ? Când nu ai făcut-o cu nimenea ? Vorba aia, luna există, dar n-am şti-o fără soare.

De ce persoana iubită o numeşti jumătatea ta ? Pentru că sunteţi unul. Pentru că cu ea împarţi întregul.,,Am făcut acuma un duş şi după ce-am ieşit din vană mi-am dat cu mâna prin păr şi încă era ud. Şi te-am simţit.’’ (offline către iubita mea)

La tenis, un jucător a lovit o pasăre. Au oprit meciul, desi nu scrie asta niciunde în regulament. Rândunica a murit. Competitorul s-a pus în genunchi, făcându-şi cruce. Toata lumea tristă. Partida s-a reluat, fără ca rezultatul să mai conteze. Vedeţi legătura ? … Chiar dacă nu îţi propui o ţintă, ea îţi poate nimeri oricând plesnitura praştiei, pe care nici nu ştiai că o ţii între mâini.

O glumă fără final tot glumă e. Pentru că şi fără el are unul. La fel cum invers, un dirijor mânios ar putea să îşi omoare oricând instrumentiştii.

Cu corpul redai ce nu poţi cu sufletul. Din corzile vocale intonezi vibraţii, cu obraji roşeşti. Din glas glăsuieşti, din mâini gesticulezi, cu porii transpiri, ochii îţi sclipesc. Privirea ţi se-nvârte, cu întreg trupul radiezi, îţi ieşi din inimă… ,,Te iubesc !’’

Mă rog, ţi-aş mai putea da multe alte exemple, dar nu destule, pentru că nici măcar eu nu-mi sunt de ajuns. Şi sigur, nici pe toate astea nu trebuie să le iei în considerare; să le urmezi. Nu trebuie nimic. Dar dacă tot ai citit, să-ţi fie de bine.

Nu mă cunosc pe deplin, aşa că nu sunt în nici o măsură să dau sfaturi. Tot ce ştiu este că sunt infinit şi că nu înţeleg noţiunea de măsură. Un feng şuit.

P/S: Dar vedeţi ? Pot scrie fără să simt că m-ar strânge prea tare geaca de forţă de pe mine.

Pe lângă ,,Hrăneşte-ţi optimismul”, am găsit scris azi pe o pungă de pufuleţi, aşa mai zen: ,,Noi suntem creatorii propriului nostru univers. Omul devine ceea ce gândeşte.”

Pe scurt. Viaţa e un joc de rahat, dar grafica e bestială. Totul moare, dar moare atât de frumos. Pentru că şi moartea, ce e, dacă nu tot viaţă ?