Un an se trece, altul vine,

Pamantul insa se va tine,

In vesnicie, pe picioare.

Iata ca soarele rasare,

Apune si alearga iara

De unde-a pornit prima oara,

Sa reinceapa alta zi.

Vantul sufla spre miazazi;

Se-ntoarce-apoi, spre miazanoapte,

Cu ale palelor lui soapte.

'Napoi, revine peste fire,

Vesnic facand asta rotire.

Spre mare, raurile toate

Se-ndreapta. Apa lor nu poate

Sa umple a ei gura larga,

Ci spre izvoare, iar, alearga

Din nou sa curga, inspre mare.

In necurmata framantare

Sunt lucrurile. Ochiul meu,

Chiar daca le-ar privi mereu,

Nu se mai satura privind

Si nici urechea auzind.

Tot ce a fost, are sa fie,

Din nou, in vremea ce-o sa vie.

Tot ceea ce a fost facut,

Iar se va face. Am vazut

Cum că nimic nu-i nou sub soare.

De e vre-un lucru, despre care,

S-ar putea spune: "In sfarsit,

E ceva nou, neintalnit.

Priviti! Este facut cu rost!",

Acela nascocit a fost,

Cu multe veacuri, mai 'nainte.

Nimeni nu-si mai aduce-aminte

De tot ce fost-a in trecut,

Iar despre ce s-a petrecut

Acum – sau despre ce-o sa fie –

Nicicand n-are sa se mai stie,

Caci intamplarile din urma

Nu au sa lase nici o urma

Pe cerul lumii azuriu,

Fiintelor de mai tarziu.

 

Ioan CIORCA 

(extras din adaptarea in versuri a Cartilor lui Solomon)