Mărturisitori daco-români în temniţele regimurilor totalitare

 

 

Fragment. Prima parte

 

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de

sine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”.

(Marcu 8,34)

FILOCALIA (Filokallosys în proto-dacă) se defineşte ca iubirea de frumuseţe desăvârşită, sfântă, dumnezeiască sau culegere ortodoxă, răsăriteană de texte ascetice şi mistice cuprinzând trăirea mărturisirii creştine prin taina Suferinţei şi a Jertfei asumate.

FILOCALIA este o vastă antologie de texte mistice cuprinzând scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugăciunii, a învăţăturii lor duhovniceşti, a unei trăiri isihaste, a unei jertfiri absolute, păstrând încadrarea culturală şi teologică, modele sigure în orientarea, inspiraţia şi dezvoltarea unei vieţi spirituale, a unirii mistic-contemplative a creştinului cu Dumnezeu.

FILOCALIA MĂRTURISITORILOR, în adevăratul sens al cuvântului,consider că se defineşte ca iubire întru frumuseţea Suferinţei. Frumuseţea acestei dragoste întru suferinţă este de fapt Urcuşul curăţirii omului prin virtuţiile creştine, care duce la Calea înfăţişată de viaţa lui Iisus Hristos, ca atingere a desăvârşirii. Atingerea acestei Căi, prin puterea lui Hristos Mântuitorul, devine piscul cel mai înalt al nobleţei omeneşti.

Mărturisitorii sunt Icoane ale Eroilor, Martirilor, Sfinţilor şi Mucenicilor aleşi şi preaaleşi, de-a lungul istoriei Bisericii.

Filocalia este totodată o misiune, o vocaţie, o pedagogie şi o asumare hristică a celor Aleşi precum şi devoţiunea unei dăruiri totale.

Filocalia, această împreună lucrare divino-umană, promovează unirea oamenilor între ei în Iisus Hristos, realizând acea unitate harică, acea comuniune a omului întru Hristos sau a lui Hristos în om, prin cele trei trepte sau ipostaze ale trăirii: mistica, asceza şi jertfa, împodobite deplin cu frumuseţea dragostei. Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere. Experienţa mistică trăieşte credinţa şi nădejdea în lumina dogoritoare a iubirii. De fapt trăirea cu adevărat în Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistică, adică Viaţa în Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. (Galateni 2, 20).

Dorinţa divină şi dorul omenesc se întâlnesc în istorie şi se împlinesc în Iisus Hristos, ca Chip şi Asemănare, cele două feţe ale iubirii: dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru om. Caracterul esenţial al vieţii mistice este Ortodoxia. Sălăşluirea luminii Cuvântului în sufletul credinciosului, atinge starea de îndumnezeire a omului pătruns de energiile dumnezeeşti, numită Teosis. Participând la viaţa divină, “omul devine după har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. După chipul Tainei Sfinte, a Pâinii şi a Vinului, prin lucrarea Sfântului Duh- creştinul devine o părticică din natura îndumnezeită a Mântuitorului. Euharistia, Cuminecarea sau Împărtăşania, Taină a nemuririi şi putere a Învierii, se uneşte cu natura umană pătrunsă şi transfigurată de energiile dumnezeieşti. Experienţa mistică este centrată asupra locuirii Cuvântului în suflet şi asupra tensiunii iubitoare- urcuş infinit spre natura inaccesibilă a lui Dumnezeu. (Paul Evdokimov, “L`amour fou de Dieu”, les Editions du Seuil, 1973, 27, rue Jacob, 75261, Paris, p. 53).

Aşadar, Natura dumnezeiască nu este participabilă în Ea însăşi, ci în energiile Sale, iar Cel care participă la energia divină devine el însuşi, într-un fel, lumină, afirma Sfântul Grigore Palama. (Homelie sur la Presentation de la Vierge, Ed. Sophocles, p. 176).

Asceza este reflectarea propriei ipostaze, cunoaşterea de sine, condiţie sine qua non pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel care şi-a văzut păcatul este mai mare decât cel care i-a văzut pe îngeri. (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. Wensinck). Curăţirea ascetică suie astfel, la Clipa sublimă a unei totale dăruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului lui Dumnezeu, comuniunea, unirea nupţială dintre Atotcreatorul şi sufletul omenesc.

În cadrul actului de trăire mistică, intră şi elementul efortului uman, care se străduieşte spre o purificare permanentă, pregătindu-se astfel pentru întâlnirea şi logodna cu lumina Sfântului Duh, în vederea primirii harului şi a unei harisme speciale. De aici, prin transfigurare voinţa creştinului devine liberă, deiformă, lucrând întru totul după voinţa dumnezeiească, nesubstituindu-se ei, ci asumându-se prin asceză.

Cuvântul asceză îşi are  originea în termenul proto-dac askytis, care înseamnă frumuseţe, inteligenţă, voinţă, perfecţiune cultică, cuget curat, profesiune de viaţă perfectă, desăvârşire religioasă, sfinţenie. Părinţii bisericeşti au împrumutat cuvântul în sensul creştin de la Episcopul Filologus, unul din cei 70 de Ucenici-Apostoli, ucenicul schyt de taină al Sfântului Apostol Andrei, care l-a hirotonit Întâistătător al cetăţii Sinope a Pontului.  Filologus denumea asceza ca fiind efortul metodic, moral şi religios totodată, care perfecţionează sufletul şi-l pregăteşte pentru contemplaţia lui Dumnezeu, iar Misticismul în esenţa lui este în acelaşi timp un mod de viaţă, dar şi o metodă de cunoaştere. ( Alfred Rahlfs, “Septuaginta”, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, Hans Urs von Balthasar, Das Scholienwerk des Johannes von Scythopolis de Galileea, in “Scho lasthik”, V, 1940, nr. 1, /Maurice de Gandillac, Oeuvres completes du Denys l` Areopagite, Paris, 1943, /Novum Testamentum Graece et Latine, Erwin Nestle et Kurt Alland, Stuttgart, 1967).

Conlucrarea harului şi a harismei speciale (darul harului), cu sufletul curat, îl înalţă pe credincios la Clipa eternă a îndumnezeirii.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a realizat la modul absolut toate căile desăvârşirii de Sine, cele ale iubirii de Dumnezeu şi de oameni, până la suferinţa totală a Crucii şi până la viziunea Slavei celei neapropiate.

Martirii sunt, deci, Misticii preaplini de prezenţa lui Hristos, transfigurându-se prin Jertfă, asemenea lui Iisus Hristos-Cel-Înviat, Arhetipul Creştinului desăvârşit.

Asceţii sunt urmaşii direcţi ai Martirilor, deoarece acea Clipă se prelungeşte prin nevoinţă toată viaţa. Asceţii se includ în două categorii: Asceţii unei obşti-monahale(Pustnicii) şi Mărturisitorii unei comunităţi, care-şi asumă permanent Crucea. Atât Asceţii, cât şi Mărturisitorii se nevoiesc fie în particular, fie în comunitate. Nevoitorii Pustiei(Anahoreţii) s-au supus unei reguli mai aspre de asceză(post, rugăciune, contemplaţie), dând naştere vieţii schitice, din care mai târziu a provenit monahismul de obşte. Astfel începutul vieţii monahale îşi are izvorul în Scyţia (Dacia). Aşadar, viaţa monahală creştină descende din monahismul dacic-precreştin. Întrucât, Crucea pelasgă precede lumina fulgerătoare a Învierii, Crucea în trăirea ortodoxă a devenit Slava lui Hristos Cel Răstignit. Crucea suită şi văzută în lumina Învierii, înălţarea ei cerească în semn de putere, semnul Sfintei Slăbiciuni a Marelui şi Viului Dumnezeu, prin Care Lumile toate dăinuiesc, se izbăvesc şi se îndumnezeiesc. (Preacuviosul Părinte-Martir Daniil de la Rarău, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001, p. 5).

Urcuşul ascetic converteşte patimile, făcându-le să conveargă în aşteptarea Clipei, când Dumnezeu va conferi sufletului Lumina Sa.  Sufletul se găteşte pentru a se apropia de frumuseţea Luminii şi odată intrat în lumină devine el însuşi lumină. Urcând Piscul ascetic al Căii mistice, Adevărul, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertăţii, Viaţa însăşi, aşezată pe temelia Liturghiei şi a Sfintelor Taine. Orice urcare spirituală, orice dobândire a sufletului devine un nou început. Cu orice suiş mistic Dumnezeu vine în suflet, iar sufletul se strămută în Dumnezeu. (Sf. Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, în P.G. 94, col. 1089).

Mistica şi Ascetica sunt Everestul teologic al vieţii creştine, care nu asumă în mod expres doar rigorismul ascetic, ci în mod categoric măsura în toate, ca o afirmare a unei cunoaşteri deosebite, imediate, duhovniceşti, de dincolo de raţiune şi de mijloacele ei.

Mistica, Ascetica şi Jertfa împlinesc în viaţa creştinului ortodox existenţa creştinismului însuşi.  Cunoaşterea mistică, desăvârşirea ascetică şi dăruirea prin jertfă şi dragoste aduc omul până la asemănarea harică a omului cu Dumnezeu, până la îndumnezeirea omului. Această strânsă legătură dintre asceză şi har este trăsătura caracteristică a misticii creştin-ortodoxe. Această cunoaştere deplină nu poate fi atinsă decât de o morală deosăvârşită, adică să capete un astfel de har, un dar al harului, ca să se apropie de îngeri. Toată  această năzuinţă de cunoaştere şi de trăire a Fiinţei Absolutului este prezentă primordial în gena omului, dar realizarea ei este posibilă numai acolo unde harul comunică şi conlucrează.

Vederea lui Dumnezeu este atinsă printr-o împletire de rugă şi cântare, de laudă şi dăruire, o cutremurare de har şi de jertfă. Apostolii trăiau mistic pe Dumnezeu Însuşi, în Logosul întrupat, dar încă nu-l vor cunoaşte ca Dumnezeu decât după Înviere. Iar la Înălţare l-au văzut pe Dumnezeu în slava Sa. Teologia mistică a Apostolilor şi a primilor ucenici era trăirea creştină propriu-zisă. Această trăire mistică a devenit o pedagogie a însuşirii harurilor dumnezeieşti pe temeiul unei asemănări cu ele şi a unei uniri ipostatice dorită de Duhul Sfânt, prin insuflarea unei dragoste jertfitoare. Unirea prin har şi rugă se afundă într-o cunoaştere limpede şi adâncă a Adevărului, care este iubirea de Dumnezeu şi de oameni, intensificată apoi până la eroism, martiriu şi sfinţenie. Adunând elementele componente ale cunoaşterii din diferitele definiţii, filosoful şi teologul Ioan Gh. Savin, ne dă o succinctă definiţie a misticii:

1. Unirea trăită sau experimentată a fiinţei omeneşti cu Fiinţa divină în virtutea unei asemănări harice între ele.

2. Această unire este datorită iniţiativei Duhului Sfânt, cerând efortul sfinţeniei sau purificării din partea omului.

3. Harul Duhului Sfânt care lucrează unirea sau cunoaşterea mistică, este un har special.

4. Alături de harul special, în actul mistic, lucrează şi harurile Sfântului Duh, care luminează şi îndumnezeiesc facultăţile sufleteşti ale omului, făcându-le capabile să sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu.

5. Unirea mistică este însoţită uneori de fapte miraculoase şi extraordinare, deşi prezenţa acestora nu este întotdeauna necesară.

6. Această trăire supranaturală e şi cunoaştere şi iubire totodată.

7. Efectele iubirii mistice constau într-o intensificare considerabilă a energiilor spirituale din om.

8. Punctul culminant al trăirii mistice, este anticiparea pământească a bucuriei fericirii cereşti. (Ioan Gh. Savin, Mistica şi Ascetica Ortodoxă, Sibiu, 1996, p.43).

Pentru a ajunge la această formă de desăvârşire oamenii au primit Vestea cea Bună a Naşterii Pruncului Sfânt şi Evanghelia Iubirii. Mântuitorul Iisus Hristos a îndemnat la această vieţuire atât pe Apostoli cât şi pe toţi cei care vor să-L urmeze. Realizarea desăvârşirii însă, a fost rezervată doar celor aleşi: Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl nostru din ceruri desăvârşit este.

Sfânta Evanghelie este înzestrată cu întregul tezaur hristic al vieţuirii mistico-ascetico-martirice, avându-L ca subiect însuşi pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel Biserica lui Hristos, poartă în sine căldura luminii Duhului Sfânt, dragostea Cuvântului-creator, întrupat, toată strălucirea puterii Tatălui ceresc şi măreţia Fecioarei Maria, Maica Domnului.

Iată ce frumos surprinde poetic, Sfântul Grigorie de Nazianz măreţia Creaţiei şi Atotstrălucirea lui Dumnezeu:

“ O, Tu mai presus de toate, /căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud?/ Cum Te va cânta cuvântul, / căci nu Eşti de grăit cu nici un cuvânt./ Cum Te va contempla mintea,/ căci nu Eşti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrăit,/ ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai/ Singur Tu fiind de necunoscut, fiindcă le-ai creat pe toate cele cu cuget/ Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă. /Toate şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc. /Căci dorurile şi durerile tuturor sunt în jurul Tău./Ţie ţi se roagă toate, toate cele ce cugetă/ Alcătuirea Ta cântă imn în tăcere./În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate/ Şi Eşti sfârşitul a toate şi Unul şi toate şi niciunul, /Nefiind ceva din acestea, nefiind toate. / O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine, singurul ce nu poţi fi numit?/Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai presus de nori?/ Fii îndurător, o, Tu mai presus de toate, / Căci cum altfel mi-e îngăduit să te laud? (Imn către Dumnezeu, în Opere Dogmatice, Ed. Herald, Bucureşti, 2002).

Momentul mistic de la Buna Vestire arată alegerea, locul unic şi slava Fecioarei Maria, pe care le-a primit în Creaţia lui Dumnezeu, ca mijlocitoare la mântuirea oamenilor. Maria este aleasă de Dumnezeu pentru a fi Maica Fiului Său, lucru care i se aduce la cunoştiinţă de către Arhanghelul Gavriil: Bucură-Te, cea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei (Luca 1, 28). Cuvintele plină de har, arată credinţa, smerenia, nădejdea, ascultarea, încununarea vieţii ei îngereşti de până atunci, dragostea, peste care se revarsă, darurile cele mai presus de daruri; pogorârea căldurii şi strălucirea Sfântului Duh precum şi Umbrirea Celui Peaînalt. Prima care recunoaşte Slava divină a Fecioarei Maria este verişoara primară, presbitera Elisabeta: Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? (Luca 1,42-43). Însăşi Maria întăreşte vorbele verişoarei sale Elisabeta, cântând imnul inspirat de laudă: Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a umblat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi Sfânt este numele Lui (Luca 1, 46-49). Cuvintele Fecioarei Maria sunt cuvinte profetice, inspirate de către Duhul Sfânt, izvorâte dintr-un suflet dumnezeiesc, care trăise minunea participării la întruparea Fiului lui Dumnezeu în pântecele său. Fecioara Maria închină un imn de recunoştiinţă Bunului Dumnezeu, pentru a-şi exprima bucuria faţă de milostivirea Atotcreatorului. Deci prin Lumina Sfântului Duh, Puterea Celui Preaînalt- Fiul ia chipul lui Hristos în Fecioară. Prin expresia: Iată slujitoarea Domnului, îşi exprimă dăruirea totală lui Dumnezeu, din toată inima sa, împlinind astfel profeţiile vechi-testamentare. (Jerusalemer Bibel-Lexicon, herausgegeben von Kurt Hennig, Haenssler-Verlag, Stuttgard, 1990,/ Nouveau Testament interlineaire grec-francais, avec, en regard, le texte, par Maurice Carrez, Georges Metzger et Laurent Galy, Aliance Biblique Universelle, Paris, 1994).

Amănunte despre viaţa Fecioarei Maria dinaintea episodului Bunei-Vestiri, găsim în Protoevanghelia lui Iacob, iar după, Faptele Apostolilor, în Epistolele Apostolice şi în Apocalipsă:“ Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea “ (Galateni 4, 4-7).

Sfântul Apostol Pavel redă primul imaginea teologică despre întruparea Mântuitorului, vorbind despre cele două firi ale lui Hristos, dumnezeiească şi umană, precum şi rolul Fecioarei în întruparea Fiului lui Dumnezeu, rolul Născătoarei de Dumnezeu în istoria omenirii.

Rene Laurentin precizează patru idei în expresia Apostolului Pavel, structurându-le două câte două:

“  născut din Femeie / ca să dobândim înfierea,

Născut sub Lege / ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere.”

(Rene Laurentin,  “La Qestion mariale”, Paris, 1963, /”Court traite sur la Vierge Marie”, Paris, 1968).

Prin naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria, toţi creştinii dobândesc înfierea spirituală (dacă şi-o păstrează), iar Legea este amintită doar pentru a arăta chenoza Logosului.

Ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui popoarele lumii de păcatele lor. “ (Matei 1, 20-21).

Foarte de timpuriu Sfinţii Părinţi şi scriitorii Bisericii au înţeles că adevărata credinţă şi mărturisire a lui Iisus Hristos ca Fiu întrupat şi înviat al Tatălui ceresc, o implică în mod expres şi pe Fecioara Maria, Maica Sa, în care s-au împlinit toate proorociile şi aşteptările mesianice, numind-o astfel: Aeiparthenos (“Pururea Fecioară”) şi  Theotokos (“Născătoare de Dumnezeu”).

Această dublă calitate a Maicii Domnului era înţeleasă drept o implicaţie şi o consecinţă dogmatică indispensabilă înţelegerii unirii divinului şi umanului în Persoana lui Hristos sub forma unei uniri ipostatice, iar hristologia patristică concentrează esenţa Evangheliei în dubla taină a înomenirii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului în Persoana divino-umană a lui Hristos şi în persoanele cele înfiate prin credinţă şi sfintele Taine în Trupul eclesial al Acestuia.

Dacă, Taina înomenirii lui Dumnezeu este realizată în Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Taina îndumnezeirii omului e realizată la modul absolut de Fecioara Maria Născătoarea de Dumnezeu, care poate deveni o regulă pentru noi toţi, cum spunea Sfântul Ambrozie al Milanului (+397). Touto gar to onoma (Theotokos) hapan to mysterion tes oikonomias synistesi (Dogmatica III, 12; PG 96, 1029 C) / Haec est imago virginitatis…ut eius omnium sit disciplina…ut quaecunque sibi eius exoptat praemium, imitator exemplum: secretum verecundiae, vexillum fidei, devoţionis obsequium; virgo intra domum, comes ad ministerium, mater ad templum. (De virginibus II, 15; PI, 16, 222).

În Apocalipsa Sfântului Ioan, Maria apare sub chipul Femeii care se luptă cu balaurul roşu. “ Şi s-a arătat din cer un semn mare: o Femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea Femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când îl va naşte. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui. Iar Femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile. (Apocalipsa 12, 1-6).

Sfinţii Părinţi au văzut în Femeia din Apocalipsă, asemeni Sfântului Ioan, pe Fecioara Maria, care prin faptul de a-L fi născut  pe Fiul lui Dumnezeu, îl biruieşte pe diavol. Fiul născut din Femeie care păstoreşte neamurile este Mântuitorul Iisus Hristos. El înălţându-Se la tronul lui Dumnezeu la patruzeci de zile după Înviere.

Prigonirea Femeii nu se opreşte aici:

Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe Femeia care născuse pruncul. Şi Femeii  i s-a dat aripile marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate din vreme, departe de faţa şarpelui. Şi şarpele a aruncat din gura lui, după Femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. Şi pământul i-a venit Femeii într- ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care îl aruncase balaurul din gură. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra Femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. “(Apocalipsă 12, 13-17).

În viziunea inspirată a Apostolului Ioan, Femeia este deopotrivă Fecioara Maria şi comunitatea creştină-Biserica lui Hristos, a cărei Mamă spirituală este Născătoarea de Dumnezeu. Destinul Bisericii este identic cu cel al Maicii sale, greutăţile, defăimările, prigonirile, persecuţiile şi jertfa regăsindu-se permanent în istoria Bisericii, în teologia creştină.

Sfântul Grigorie de Nazianz, identifica în noţiunea de teologi pe Mărturisitorii, care trebuiau să filosofeze, când şi cât, înaintea oamenilor, “netezind calea” ca să vină Lumina Cuvântului, Sămânţa Evangheliei.

Prin Hristos, însuşi lumea fizică şi materială a devenit capabilă de îndumnezeire, iar umanitatea înviată a lui Iisus e începutul unei creaţii noi îndumnezeite. Faptul că Dumnezeu Fiul S-a făcut om în Iisus din Nazaret înseamnă nu numai mântuirea din păcat şi moarte, dar şi participarea la însuşi dumnezeirea Sa. Lumina paternă ca să folosim expresia Sfântului Irineu, iradiind din trupul Său îndumnezeit, devine prin naşterea creştinului la Botez o moştenire ce trebuie realizată prin însuşirea ei conştientă ulterioară, prin intermediul nevoinţelor ascetice şi a energiilor dumnezeieşti care modelează virtuţiile. Pe de o parte, lumina, strălucirea dumnezeirii, străbate întreaga viaţă a Bisericii, prin Sfintele Taine şi cultul în general, iar pe de altă parte această lume a lumii viitoare, continuă Taina întrupării, a ispitirii, a vânzării, a lepădării, a prigonirii, a arestării, a înscenării unui proces samavolnic, a întemniţării, a torturii, a defăimării, a răstignirii dar şi a biruinţei prin Înviere. În Imnul 40 al Sfântului Simeon Noul Teolog, Mântuitorul Iisus Hristos spune: Cei ce imită pătimirile Mele se vor face părtaşi ai dumnezeirii Mele şi vor fi comoştenitori ai Împărăţiei Mele.(Saint Symeon Le Nouveau Theologien, Traites theologiques et ethiques “Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966).

Întru început umanitatea a fost creată pentru Iisus Hristos şi tot prin Iisus Hristos a fost recreată, îndumnezeită. Omul a fost creat cu capacitatea de a primi pe Dumnezeu, capacitate care defineşte natura sa. Dacă persoana umană nu mai este în comuniune cu Dumnezeu, îşi pierde caracterul de persoană prin pierderea harului, devenind un ins, und individ capabil de orice faptă rea. Fără har omul devine nenatural, subuman, dezumanizat, demonizat.

În virtutea rudeniei noastre cu Logosul, Chipul desăvîrşit, Dumnezeu este prezent  prin har şi deci vederea Sa este posibilă. Această asemănare sau înrudire constă în capacitatea umană de autodeterminare liberă (autexousion). Hristos lasă calea deschisă fiecăruia spre a se îmbrăca din nou cu veşmântul slavei. Această recreere implică însă o permanentă trăire în asceză, să ne alegem pe noi înşine în Hristos, care ne-a recreat. Dacă El S-a golit pe Sine Însuşi de slavă spre a se împărtăşi cu lutul nostru, noi la rându-ne suntem datori să împărtăşim de bună voie moartea Sa ruşinoasă, Crucea Sa. Însuşirea mântuirii, calea îndumnezeirii duce în mod inevitabil prin pocăinţa pe care Dumnezeu a dorit-o de la Adam şi n-a primit-o. Ea cere renunţarea la voia noastră proprie căzută, dezbrăcarea patimilor, străpungerea inimii şi plânsul, precum şi dobândirea virtuţiilor. Toate acestea pur şi simplu pentru ca să ne facem din nou pe deplin naturali, întrucât a împlini poruncile lui Dumnezeu înseamnă a ne angaja în opera propriu-zis hărăzită lui Adam.

Viaţa pe acest pământ e de aceea dată creştinului pentru asceză. E timpul în care, în Hristos şi în conformitate cu Patima Sa, credinciosul îşi poate descoperi sinea sa adevărată. Pe orice treaptă e activ şi prezent harul Duhului Sfânt. Acest har e la început imperceptibil, dar pe măsură ce însuşirea mântuirii înaintează în virtutea asemănării produse prin fire şi har, chipul lui Dumnezeu devine în stare să cunoască Arhetipul său în el însuşi” (idem, C 17,12).

Învierea lui Hristos ne-a introdus într-o condiţie nouă a existenţei, un mod nou şi diferit de a fi. Trupul Său cel înviat însufleţit de Duhul Sfânt devine pârga creaţiei celei noi, căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2,9), şi din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har (Ioan 1, 16).

În viaţa Bisericii Ortodoxe dogmă, mistică, spiritualitate şi teologie sunt dimensiuni constitutive, ineseparabil unite. Pentru înţelegerea creştină, Mistica este doar un adjectiv al Ortodoxiei: Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Capul Bisericii şi revelatorul Treimii.

De aceea Mistica ortodoxă este hristo-teo-logică. Există o coincidenţă deplină între obiectivitatea credinţei Bisericii ca o comuniune sacramentală şi experienţa subiectivă a persoanei care, incorporată în ea, îşi asimilează activ teologia acesteia prefăcând-o în viaţă. Prin rugă şi contemplaţie, prin experienţa mistică concretizată în asceză, prin dăruire totală şi jertfă creştinii aleşi devin existenţe teologice: Eroi, Martiri, Mucenici, Sfinţi, toţi împreună Mărturisitori ai existenţei.

Unind în sufletul creştinului harul, credinţa şi faptele bune, cerul şi pământul, mintea şi trupul, Mistica, Asceza, Suferinţa şi Jertfa, într-un cuvânt Filocalia Ortodoxă Pătimitoare, devine axa spirituală nevăzută ce susţine lăuntric Biserica, devine stâlpul viu întemeietor al Crucii- Icoană a vieţii în Hristos. În faţa absurdului şi a abisului ateist, a neantului infernal al păcatului, a finitudinii şi a morţii spirituale Filocalia Ortodoxă e un răspuns mereu actualizat la Taina omului, deschizând perspectiva canonizării creştinului în Dragostea şi Lumina Sfintei Treimi revelate în Biserica lui Iisus Hristos.

Experienţa tragismului soartei pământeşti ne este necesară, fiindcă ne arată limitele, neputinţele şi talentele în izolarea lor, prin necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca după eşecul tuturor eforturilor şi străduinţelor noastre, să ni se deschidă orizonturile unei alte lumi, infinit mai nalte. Atunci, în locul sfârşitului fatal, în majoritatea cazurilor a geniilor omenirii, apare un început binecuvântat, care poate fi pentru om ca Lumina Învierii.

Cercetând Istoria creştină, constatăm faptul că omenirea în ansamblul ei, până în ziua de astăzi, nu a crescut evanghelic. Necunoscându-L pe Hristos ca Veşnicul Om şi înainte de toate ca Dumnezeu Adevărat, în orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Împărăţiei dumnezeieşti şi moştenirea de fii ai lui Dumnezeu.

În ceea ce ne priveşte pe noi, daco-românii, viaţa mistică a fost şi bogată şi înfloritoare de-a lungul întregii sale istorii. Schyţia era o ţară eminamente a monahismului precreştin, apoi Daco-România cu multitudinea lăcaşurilor, schiturilor şi mănăstirilor răsărite peste tot. Mişcările de o profundă simţire religioasă şi de elevaţie mistică s-au perpetuat continuu de la cea a călugărilor proto-daci, la cea a monahilor schytani, care au combătut vehement arianismul, urcând în istorie până la Mişcarea paisiană, Fenomenul Rugului Aprins, Mişcarea de la Cernica,  Fenomenul Arsenie Boca, Ordinul Isihaştilor întrezărit de Valeriu Gafencu, Oastea Domnului sau alte grupări mistic-ascetice din temniţele totalitarismului, culminând cu Mişcarea Legionară, care a practicat un misticism viu, arzător, jertfitor, înălţător.

Atitudinea mistică la noi a atins deseori stări excepţionale, sofianice, conducând la biruinţa Tradiţiei ortodoxe asupra fariseismului scholastic, delirului aristotelizat al thomismului, absolutismului monarhic machiavelic, rătăcitului protestantism, narcisismului renascentist, tenebroasei oculte,perversiunii iluminismului, absurdităţii ateismului, ori aberaţiilor comuniste.

 

 

Aşez această osteneală sub binecuvântarea  Sfinţilor Trei Ierarhi-  Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU