Viata ca miracol

În fiecare an, înaintea sărbătorilor de iarnă, primesc în dar de la o familie de români stabilită undeva, într-un colţ de lume şi pe care am avut norocul să o cunosc cu totul întâmplător, un calendar de birou ilustrat.

Confecţionat cu grijă dintr-un carton de calitate, prezintă imagini fotografiate a unor lucrări de artă plastică. Pur şi simplu picturi a căror armonie de forme şi culori o percepi fără a avea nevoie de o cultură specială: un vas de un albastru străveziu plin cu flori în nuanţe vii de mov şi galben-portocaliu, echilibrate de pete de alb şi verde crud; îl privesc şi simt mirosul specific al freziilor, iar primăvara îmi inundă odaia. Cu o filă înainte, un peisaj de iarnă. Albul şi albastrul schiţează silueta munţior în zare. Cerul sticlos de limpede şi strălucirea zăpezii îţi biciuiesc parcă porii cu aerul proaspăt şi tare al înălţimilor. Brazii încremeniţi sub haina de omăt îţi induc starea de linişte totală. Singurele patru pete în nuanţe de maro şi portocaliu ne spun că dincolo de pereţii de bârne ai căsuţelor de munte este căldură, este viaţă.

Şi aşa, rând pe rând, portrete de copii, natură statică, peisaje, scene de viaţă, lucrate cu o mare atenţie pentru amănunt, toate în aceeaşi notă de optimism, echilibru, căldură, bucurie. Din mijlocul fiecărei file ne îndeamnă la meditaţie câte o cugetare din nesfârşita înţelepciune a lumii. Nimic nu ar trăda dramele prin care trec, sau au trecut artiştii ce le-au conceput. Doar că, în partea dreaptă, discret, sub imagine, se menţionează: „pictat cu gura de…” şi urmează un nume. Sau: „pictat cu piciorul de…” şi urmează alt nume. Nume cu rezonanţe diferite, de etnii diferite. Numele unor oameni care nu au îngenuncheat în faţa unui destin ce-ţi spune fără menajamente că nu mai ai nici o şansă şi pe care am ales să le trec sub tăcere dintr-un profund sentiment de respect.

Mărturisesc că la început, entuziasmată, am intenţionat să prezint totul ca ceva senzaţional, care să-i uimească şi pe alţi semeni ai mei şi să le acorde atenţia cuvenită  acestor artişti de excepţie. Am încercat să obţin date despre aceşti oameni deosebiţi, să îi cunosc mai bine. Voiam să ştiu în primul rând dacă  au pictat dintotdeauna, dacă şi-au cultivat talentul sau totul se bazează pe o intuiţie nativă, dacă e vorba de o terapie prin artă, dacă sunt constituiţi într-o asociaţie şi câţi membrii ar avea, dacă statul se implică în problemele lor, dacă îşi expun tablourile în diferite expoziţii şi în ce măsură sunt recunoscuţi. Întrebările mele au rămas însă fără răspuns. Am înţeles mesajul ca fiind  cel al unei adânci demnităţi umane, al respingerii unei publicităţi ieftine. Am înţeles că nu îşi doresc să devină „super-eroi” şi am început să mă întreb dacă am dreptul să aduc în discuţie condiţia acestor oameni.

Câteodată cuvintele devin dezarmant de sărace. Eu nu le-aş găsi pe cele potrivite care să descrie întunericul şi disperarea din viaţa unui om rămas deodată fără mâini, lupta cumplită de acceptare şi împăcare cu sine, lupta cu prejudecăţile şi compasiunea din jur, lupta de a învăţa să faci totul în alt mod decât cel obişnuit fără a te autocompătimi, lupta cu teama de a nu deveni o povară, cu pericolul de a nu te lăsa copleşit de neputinţă, ură şi revoltă. Ca să-ţi permiţi a vorbi de astfel de sentimente trebuie să le fi trăit.

Aşadar aleg să punctez doar biruinţa spirituală pe care am desprins-o din tablourile pictate undeva, într-un colţ de lume, de oameni ce mânuiesc penelul cu gura sau cu piciorul, dar nu vor să spună despre ei decât atât: suntem artişti şi pictăm frumuseţea şi măreţia vieţii, bunul cel mai de preţ lăsat de Dumnezeu pe pământ ; bucuraţi-vă de ea şi luptaţi pentru ea, trăiţi-o ca şi când orice clipă ar fi un miracol!