Mai putem oare spune că există români în Ucraina?

    Mai putem oare spune că exista romani în Ucraina? Întrebarea care îmi vine tot mai des în minte este dacă mai exista cu adevărat sau au devenit doar rodul imaginaţiei propriilor adversari. Sau e doar o zbatere fără rost a unei amintiri care încă mai persista în străfundul conştiinţei noastre colective, zgândărită de strădania patriei mume de a ne redeştepta?

    Ne plângem pe la colturi că semenii noştri din „teritoriile ocupate” sunt discriminaţi şi epuraţi constant de un regim sau altul, dar propria laşitate ne distruge. Cred că lupta pentru sine este acolo mult deasupra intereselor de neam şi oricât am încerca să facem ceva pentru păstrarea spiritualităţii româneşti în regiunile Transcarpatia, Cernăuţi şi Odessa nu avem cum să reuşim.

    Să citam datele oficiale, respectiv recensământul din decembrie 2001, când propriile lăcomii au lipsit întreaga comunitate românească de mandatul din Rada Supremă a Ucrainei, care arăta că procentul elevilor care erau instruiţi sau studiau în limba română era mai mare decât cota populaţiei românofone din totalul populaţiei regiunii Cernăuţi. Asta nu ar face decât să demonstreze încă o data că au lăsat situaţia să evolueze contrar propriilor interese, fapt care a condus în 2004 la dispariţia şcolii româneşti din Camenca raionul Hliboca şi la transformarea şcolilor cu predare în limba română din Forosna şi Boian din raionul Noua Suliţa, din Băhrineşti, raionul Hliboca, precum şi liceul românesc din oraşul Noua Suliţa în şcoli mixte. Am tot mai des impresia că latura latină o obturează total pe cea dacica, că delăsarea de tip balcanic ne afectează spiritele de luptător moştenite de la Decebal şi Burebista şi că din foştii lupi neînfricaţi, care treceau Dunărea pe gheaţă au rămas doar nişte mâţe năpârlite care se gudură pe lângă stăpâni.

    Degeaba se străduiesc cei din ţară să încheie protocoale, să asigure burse, să participe la viaţa socială sau să ne ajute, deoarece nepăsarea liderilor comunităţii româneşti din Ucraina îi alungă. De fiecare dată când revin din Romania mă cuprinde un sentiment de deznădejde şi milă. Încep să cred că nu sunt în stare nici măcar să întindă mâna spre mâna oferită de fraţii din ţară, întrucât au devenit prea preocupaţi de propria existenţă fără a mai da importanţă interesului comunităţii. Am avut plăcuta ocazie să discut cu unii din membrii marcanţi ai românilor din Ucraina şi am fost surprins total neplăcut, prin atitudinea individualistă şi dorinţa ardentă de a apucă un ciolan, cât mai consistent cu prilejul alegerilor din martie. Fanfaronada şi demagogia tind să devină caracteristici marcante a personalităţii celor care vor să reprezinte interesele multor suflete, încă româneşti din Ucraina, iar discursurile privind unitatea de acţiune reprezintă doar o modalitate de a obţine capital politic.

    Întrebarea care se conturează este: suntem suficient de români? Putem lăsa deoparte interesul personal pentru cel colectiv? Dacă am fi deajuns de deştepţi ar fi trebuit să învăţăm din exemplul maghiarilor care, au capacitatea nu doar de a se da deoparte pentru a atinge un crez, ci de a se mişca unitar, indiferent de nemulţumirile şi antipatiile personale.