„Sa se revizuiască, primesc”, dar să nu înţelegem prin asta orice, oricum, sau oricât.

   

    Fără doar şi poate că la nivel mondial există o criză culturală pe care toate artele o întampină şi acuză. Muzica nu este nici ea excepţie, ba dimpotrivă, aş spune că se resimte cel mai mult. Georg Hegel spunea că arta este un tip de limbaj, un dialog între opera de artă şi public. Aproximativ un secol mai tâziu, prin 1915, Heinrich Woelfflin susţinea că limbajul unei arte rezultă din ideile şi tehnica epocii sale. Mozart cu siguranţă ar fi utilizat „Sibelius 4” ca să scrie muzica, loop-uri sau alte bănci de sunete ca să orchestreze o piesă dacă ar fi avut la dispoziţie mijloacele. Sunt şi compozitori care au ţinut cont de mijloacele epocii şi au scris muzică… elicopterică! Karlheinz Stockhausen a primit chiar premiul Editurii Muzicale Germane pentru partitura „Cvartet de coarde pentru elicopter”, la categoria „Partituri ale secolului al XX-lea”. Interesant de vizitat site-ul compozitorului la: http://www.stockhausen.org/helicopter_intro.html .  

    Alţii au găsit mai interesant să se exprime în muzică prin linişte. Compozitorul american John Cage a scris piesa  4’33’’ care l-a făcut celebru: o lucrare în care nu este prezent nici macar un sunet, ci doar o pauza structurată în trei părţi. Merită citit articolul de la http://en.wikipedia.org/wiki/4%2733%22 care descrie chiar premiera piesei şi recitalul pianistului: „vine se aşează la pian şi pleacă după patru minute şi jumătate fără a apăsa vreo clapă”.

     Bach sau Haydn au fost la un moment dat simpli angajaţi la curtea regală unde scriau muzică ce era apoi cântată o singură dată. Păstrând proporţiile, în zilele noastre sunt multe instituţi care practică acelaşi lucru. Exerciţiul de a scrie – muzică sau altceva – este pur şi simplu un antrenament necesar pentru a atinge înalta performanţă. Nu am să intru prea mult în amanunte tehnice, însă limbajul muzical „clasic” este aproape epuizat – întelegând prin „clasic” muzica aceea care „ne gâdilă plăcut urechile” şi care are un inteles pentru tot omul de rând, fie ca este muzică contemporana, de film, jazz, sau altceva.

    Dar sa nu ne amăgim. Resurse întotdeauna există. Problema este unde să le căutăm. Nevoia mai mare nu este de noi tematici muzicale sau ne-muzicale, ci de „cum să fie ele spuse în mod diferit”, utilizând şi surprinzând plăcut cu tehnici moderne, grefate pe aceleaşi valori fundamentale pe care le-au utilizat atât Josquin de Pres, Palestrina, Handel, Beethoven, Puccini, Enescu, cât şi Bernstein, Iannis Xenakis, Angelo Badalamenti sau Beatles. „Lupta cu ingerul” a fost prezentă În toate capodoperele, chiar dacă unele doar creaţii laice. Dihotomia alb-negru este şi trebuie să fie la baza oricărei creaţii artistice. Sora mai tânără a Muzicii, Cinematografia, a înţeles acest lucru relativ repede. În circa o suta de ani de existenţă a crescut şi evoluat rapid, este adevărat, catalizată şi de sumele astronomice de bani pe care a şaptea artă îi rulează. Sunt creaţii care scriu istorie în cinema şi folosesc teme generoase pe care publicul le adoră: motivul iubirii din „Titanic”, lupta dintre bad-cyborg şi good-cyborg din „Terminator”, dintre elfi şi întuneric din „Stăpânul inelelor” sau drama holocaustului din „Lista lui Schindler”. Nu mai vorbesc de noile tehnici de realizare a desenelor animate ale caror mesaje sunt absolut ziditoare. Noua epocă digitală e deja confirmată; iar rezultatele nu întârzie să apară.       

             Să nu blamăm aşadar computerul. În sine, el nu este decât un calculator limitat, care vine şi potentează cunostinţele teoretice sau tehnice acolo unde ele există, spre un produs mai mult sau puţin artistic. Drama intervine atunci când computerul se vrea un substitut al materiei cenuşii.

    Recent am ascultat parodia românească „Du iu spic moldovineşti”, o tentativă umoristică de hip-hop autohton. Departe de a fi un exemplu relevant, lucrarea e doar un cap de pod al discuţiei de faţă. Sunt multe alte piese similare lipsite de cele mai elementare criterii estetice care se bucură de un succes aparent; succes care ţine cât un foc de paie. Orice vis ciudat de noapte sau obiceiuri mai puţin plăcute, baştinaşe sau de import, chit că unele sunt ale noastre neaoşe româneşti şi dintotdeauna, devin subit inspiraţie şi instateneu creaţie pentru minţile odihnite sau cu pretenţii. În goana lor după bani, producătorii şi casele de discuri, în special cei din Romania, pleacă urechea şi la cele mai primare insticte creative pe care micii „intreprinzatori” le încearcă. Mai trist este că se vrea din asta o producţie în masă, care se promovează, uneori chiar metodic, iar oamenii de muzică cu voci puternice care ar trebui să reactioneze vehement le acceptă pur şi simplu. Nimeni nu mai are timp să se mai mire că asemenea creaturi, pe care nu le putem numi totuşi creaţii, apar şi convieţuiesc cu noi. Uităm uneori să ne mirăm, uităm să ne uităm la ce este în jurul nostru. „Sa se revizuiască, primesc”, dar să nu înţelegem prin asta orice, oricum, sau oricât. Deci, ca o concluzie, piesele kitch rămân la nivelul a ceea ce sunt.

    Sunt şi piese care chiar dacă nu sunt inovatoare, ca produs finit se înscriu în linia şlagărelor. „Tornero”, piesa lui Mihai Traistariu de la Eurovision care a ieşit pe locul 4 anul acesta, are un stil similar, chiar dacă sesizam două influenţe clare pe care piesa le conţine: una orientală (subtil „fanariotă”) şi una pop-clasică (dar în mod emfatic nu este clasicul din arta pe care acest cuvânt ni-l reverberează). Însă nimic româneşte, nici măcar textul, respectiv refrenul, care sunt în italiană şi în engleză. Interpretul, singurul ambasador al României, a arătat nişte calităţi vocale şi o prestaţie care în scurtă vreme  îi pot aduce un success cel puţin european dacă nu chiar o notorietate transatlantică.

    În încheiere, încercările în artă există şi e bine că există. Sunt multe frământările care sfredelesc minţile creatorilor. Mintea noastră-i ca o moară:  este alimentată de muzică şi macină într-una, depinde de noi dacă măcinam grâu sau neghină. Este datoria noastră de a nu ramâne indiferenţi la ce este în jurul nostru, iar atunci când întâlnim diferite creaţii sau doar simple tentative – poate, cine ştie, chiar potul cel mare, opera de artă numărul unu a mileniului trei – nu doar să le auzim sau să le vedem la nivel senzorial, dar să le ascultăm şi să le privim puţin şi cu mintea. Căci, spunea un mare calugăr român: „un pic de minte nu strica niciodată”.

Cătălin Silviu Ştefan

30 iunie 2006

Warragul, Australia