„Conştiinţa mi-e împăcată, căci nu am lăsat un minut neîntrebuinţat spre a conlucra la pregătirea unui viitor mai bun pentru patria şi naţiunea mea…"

    În legătură cu Testamentul lui Gojdu, de la 4 noiembrie 1869, mai amintesc acum doar îndrumarea de sub punctul zece, în care se arăta cui se trimite pe cale oficioasă, de către executorii săi, câte un exemplar din document. Adică soţiei, rudelor citate şi înzestrate cu ceva, notarului din Pesta, apoi Mitropolitului românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, Episcopilor români răsăriteni din Arad şi Caransebeş, cu precizarea: „Şi dacă în decursul timpului s-ar mai înfiinţa şi altundeva vreo episcopie, şi aceleia.” Cât priveşte cele două exemplare originale şi identice ale Testamentului, acestea se lăsau pentru a se trimite expres Magistratului Cetăţii libere regale Pesta, respectiv Părintelui Archiepiscop şi Mitropolit ortodox al românilor Andrei ŞAGUNA, de la Sibiu, care va şi deveni primul Preşedinte de onoare al Fundaţiei Gojdu. În toate se pregătea o construcţie solidă, care a făcut ca Testamentul să reziste la confruntarea cu justiţia, deşi a fost atacat, dar a rezistat şi Fundaţia a fost înfiinţată, fiind şi foarte bine administrată până la 1927. Atunci a fost atacată cu mijloace politice, iar atacul până în zilele noastre s-a menţinut, aşa cum felina din junglă ţine strâns grumazul unei căprioare, până se scurge tot sângele din venele ei. Hemoragia Fundaţiei Gojdu, însă, nu s-a încheiat, căci a fost aşa de solidă, încât mai are resurse foarte mari, chiar după o încleştare de 85 de ani cu inamicii săi. Să vedem, însă, în câteva cuvinte, cine a fost întemeietorul ei, care este aşa de puţin cunoscut dincolo de munţi, deşi este cel mai mare mecena al românilor din toate timpurile, mai mare decât Carol al II-lea, cu Fundaţia sa culturală, şi ea celebră, Fundaţia Elias, sau Fundaţia Culturală Română, fără îndoială şi acestea fiind cea mai mare importanţă publică.

    Emanuil GOJDU a fost bihorean, dar de origine macedo-română, răsărit din acele familii de negustori aromâni, care au urcat în oraşele Ungariei în veacul al XVIII-lea şi prin munca şi priceperea lor le-au făcut să înflorească economic, întemeind companii şi corporaţii comerciale, cu care intră Ungaria în epoca modernă. Pe acest temei economico-financiar, creat de aromâni, se poate produce trezirea culturală a ungurilor după 1800, prin Széchenyi şi Wessellenyi, căci altfel mişcarea lor ar fi fost fără suport. S-a născut în Oradea la 9/21 februarie 1802, din părinţii Atanasie Popovici, alias Gojdu şi mama Ana Poynar. Interesant că în matricola morţii, din anul 1821, tatăl e înscris ca fiind „Rogul lui Dumnezeu Popovici sau Gojdu Atanasie”. Unii sunt de părere că Gojdu aici e o poreclă aromână şi înseamnă „cel gazdă, cel bogat, cel darnic.” Era o prevestire pentru copil, care învaţă bine şi ajunge avocat la Pesta, unde face carieră rapidă şi avere totodată. În toată viaţa sa a îmbinat ideile de fraternitate româno-maghiară, cu respectul pentru Ungaria şi dragostea nedisimulată pentru români şi destinul lor în lume. Fraternitatea o dorea, deoarece vedea pe unguri şi români înconjuraţi de slavi şi ameninţaţi de aceştia cu absorbirea. Totodată, în partea a doua a vieţii, în special după eşecul mişcării liberale de la 1848-1849, a dat mai multă importanţă identităţii românilor în această fraternitate, deoarece a văzut că politicienii maghiari nu sunt sinceri, nu pot să fie parteneri, ci vor să fie stăpâni.

    Când a venit la această înţelepciune, după ce a epuizat mijloacele luptei politice, a înţeles că cheia stă în ridicarea culturală a tinerilor români, pentru a asigura viitorul. Dar pentru asemenea proiect trebuiau resurse. Cum la cele de stat nu se putea trage nădejde, a decis să formeze Fundaţia, să-şi depună averea pentru a creşte şi a forma intelectuali, ca aceştia, prin numărul şi calitatea lor, să lumineze şi să ridice standardul naţiunii, care să impună respect. Aşa a şi făcut. Ca preambul, a dat câteva exemple de atitudine de învingător în Casa Magnaţilor, unde era membru şi unde a ţinut vorbiri fulminante în apărarea cauzei românilor şi a Transilvaniei. Cea mai electrizantă a rostit-o la 19 iunie 1861, când a răspuns în opt puncte unui episcop şovin şi prin asta a desfiinţat logic şi juridic unirea votată numai de unguri în 1849, prin care au legat artificial şi abuziv Transilvania de Ungaria, împotriva voinţei românilor din această provincie.      

{quote_middle}    „Conştiinţa mi-e împăcată, căci nu am lăsat un minut neîntrebuinţat spre a conlucra la pregătirea unui viitor mai bun pentru patria şi naţiunea mea…”, scria Emanuil Gojdu în 1861 către Reuniunea femeilor din Braşov, care-l felicitase de atitudinile lui. Nemulţumit de prezent, Gojdu a trăit în viitor, pentru viitor, formând Testamentul ce a generat Fundaţia sa, din care au învăţat peste 4500 de tineri, făcând liceu, sau facultate în perioada 1870-1918, ca bursieri ai Fundaţiei. „Voi strigaţi: Să trăiască Gojdu! eu răspund că Gojdu numai până atunci să trăiască, până când va trăi pentru voi, pentru poporul român!” Aşa a răspuns populaţiei, care-l aclama în Bihor, la 1868, când a fost ales ca debutat din cercul electoral Tinca. Iar noi acum, îl omorâm din nou, prin indiferenţă faţă de moştenirea sufletească şi materială, pe care ne-a lăsat-o şi nu ne apropiem de ea, lăsând-o în mâna străinilor. Gojdu s-a stins la 22 ianuarie 1870, iar Fundaţia sa în acelaşi an a început să funcţioneze cu toată energia. Oare cine şi cum va şti să o repună în statul ei de odinioară, aşa cum a proiectat-o ilustrul ei proiector?

Conf. univ. dr. Constantin MÃÆLINAŞ