Astăzi senzaţia a fost diluată. Societatea nu mai are timp să împingă acţiunea până la paroxismul care poate să o împlinească ontologic.

Despre intimitate

Evoluţia incredibilă a tehnicii duce la o acută depersonalizare a individului. Mass-media transformă oamenii în spectatori. Nu mai încercăm să acţionăm, să schimbăm lumea noi înşine, ci ne mulţumim să privim la schimbările pe care ceilalţi încearcă să le înfăptuiască. Responsabilitatea este refuzată, pentru că fiecare se aşteaptă la o reacţie de la cel din imediata sa apropiere, complăcându-se într-o inacţiune convenabilă. Intimitatea este generată de influenţă. Suntem părtaşi, prin intermediul unui proces cathartic subconştient, la conştiinţa colectivă generată de apropierea rece a indivizilor. Ne simţim aproape de toţi cei care participă la evenimentele marcante ale timpului nostru, ne simţim actori pe o scenă creată artificial.

Oamenii sunt amăgiţi, li se oferă o intimitate iluzorie. Privind la televizor, sau citind ziarul, te indentifici parţial, până la un anumit punct, cu eroii prezentaţi, consideri că tu însuţi acţionezi, te substitui lor. Fără să înţelegi că de fapt eşti un simplu spectator, viaţa ta devine o himeră. Continui să execuţi mecanic îndatoririle banale care înseamnă până la urmă adevărata ta existenţă palpabilă şi în acelaşi timp ai senzaţia că de fapt trăieşti într-o lume a pericolelor, a scandalelor, o lume în care se întâmplă întotdeauna ceva special, la care bineînţeles că tu, prin intermediul mass-mediei, participi în calitate de factor prim. Fără să facă nimic, oamenii au impresia că reuşesc să schimbe mediul, fără să se ridice din fotoliul lor confortabil, oamenii au impresia că pot vedea lumea.

Meditaţia a dispărut aproape total. Aproape nimeni nu mai are timp să se oprească şi să cugete asupra sensului existenţei sale. Ne aflăm într-o permanentă cursă pentru a scăpa de responsabilitate, pentru a rezolva problemele reale şi a ne arunca într-o lume fantasmagorică pe care o considerăm ca fiind a noastră. Ne regăsim în ziare, în filme, în loc să încercăm să ne regăsim în propria noastră viaţă. Căutăm să folosim experienţa altora, ajungem să ne identificăm cu viaţa celor din jurul nostru. Indivizii se alătură grupului şi ajung să fie definiţi în exclusivitate de acesta. Viaţa noastră nu mai înseamnă decât iluzia unei conştiinţe individuale. Informaţiile sunt filtrate de ceilalţi, care oferă modele mediocre, modele generale, plate.

Publicul este în esenţă eterogen, indivizii nu au nicio legătură unii cu alţii. Însă tehnologiile oferă iluzia unei intimităţi, iluzia unei apropieri prin intermediul evenimentului în sine. Participanţii la o demonstraţie cred în anumite idealuri, sunt orbiţi de scop şi presupun automat că realitatea lor este absolută, irefutabilă. Oamenii îşi asumă prea uşor idealurile impuse de cei din jurul lor, fără să încerce să urmeze propriile raţionamente. Fondul ideatic este astfel înlocuit şi indivizii se transformă în roboţi, având scopuri bine evidenţiate şi în acelaşi timp impresia unei libertăţi absolute.

Captivi în coşmarul propriei existenţe sociale, oamenii se visează personaje fantastice, încearcă să evadeze în cadrul unor poveşti considerate aprioric fictive, absurde… Prea puţini sunt cei care înţeleg că eşti liber să acţionezi în orice moment, eşti liber să trăieşti într-un dintre poveştile create chiar de tine. Nu ai nevoie de modele pentru a învăţa să trăieşti. Viaţa este un reflex, este instinctul nostru de bază, este însăşi fundamentul fiinţării noastre. Existăm în absenţa teoriilor, în absenţa modelelor, existăm prin şi pentru noi înşine. Este ridicol să ne aservim conştiinţa unor interese oculte care ne guvernează viaţa încercând să ne convingă în acelaşi timp că suntem liberi şi avem puterea absolută de a ne determina existenţa. Societatea actuală le oferă oamenilor impresia puterii absolute, îi pune adesea în postura demiurgilor. Însăşi democraţia le oferă impresia falsă oamenilor că votul lor contează, că ei, printr-o acţiune solitară şi banală, pot schimba cu adevărat ceva. Şi iată cum se transformă din posibili actori în simpli spectatori care se mulţumesc cu iluzia unei puteri imense în loc să încerce să o şi obţină…

Trebuie să învăţăm să ţinem la intimitatea noastră, trebuie să învăţăm să ne dezvoltăm personalitatea, să credem în noi şi în capacităţile noastre. Doar astfel ne vom putea împlini ca fiinţe umane, doar astfel vom putea să stabilim un raport coerent cu propriul nostru eu. Pentru a putea să îi înţelegem pe cei din jurul nostru trebuie să stabilim în prealabil un raport cu noi înşine, trebuie să ne acceptăm şi să ne definim ca fiinţare în cadrul sistemului de referinţă natural. Să învăţăm să regăsim adevărata intimitate, pentru că suntem prin excelenţă individuali. Nimeni nu ne poate cunoaşte mai bine decât noi înşine. Să învăţăm să ne izolăm dacă este nevoie chiar şi în mijlocul mulţimilor, să învăţăm să ne bucurăm de unicitatea noastră. Până la urmă, nimeni nu a mai trăit această clipă aşa cum am trăit-o noi… Adevărata fericire trebuie să vină în primul rând din interior…

Intimitatea iluzorie

Astăzi senzaţia a fost diluată. Societatea nu mai are timp să împingă acţiunea până la paroxismul care poate să o împlinească ontologic. Prea puţini mai au astăzi tăria să îşi absolutizeze trăirile în relativitatea intrinsecă fiinţei lor. Senzaţia a devenit un capriciu de suprafaţă, un proces banalizat în care fiinţele nu se mai implică. În locul acţiunilor concrete a apărut iluzia unei apropieri false, iluzia unor relaţii interpersonale complexe. Acolo unde nu este de fapt nimic, oamenii proiectează închipuiri. Speranţele neîmplinite se perpetuează, generând un status quo malign care acaparează posiblităţile. Lumea pare astăzi lipsită de perspective, pentru că lumea a uitat parcă să se ia în serios. Nu mai reuşim să ne cufundăm în abisul fiinţei noastre, nu mai reuşim să facem cu adevărat ceva care să conteze.        

Viaţa pare un joc inutil, inerţial, în care determinarea apriorică şi opresiunea brutală a sistemului au luat locul liberului arbitru. Ne aruncăm în vâltoarea evenimentelor prin intermediul efigiilor, nu mai simţim nevoia să trăim cu adevărat, ci acceptăm tacit proiectarea noastră prin intermediul unor himere. Oamenii nu îşi mai doresc să schimbe lumea, considerând că este imposibil. S-a căscat o prăpastie între persoanele implicate cu adevărat în viaţa acestei planete şi marea masă de spectatori care asistă inertă la fiecare scenă, având falsa impresie că este implicată în vreun fel în piesă. Salturile se fac aproape de fiecare dată inconştient, oamenii ajung puternici fără să anticipeze asta şi nu sunt capabili să acţioneze coerent. Reuşitele nu mai sunt pregătite meticulos, oamenii au uitat să îşi fixeze idealuri şi să încerce să le atingă. Filosofia este fie ce-o fi, iar consecinţele sunt nepăsarea fiinţei faţă de propria existenţă.

Timpul este limitat pentru fiecare dintre noi. Suntem fiinţe definite în mod aprioric de moarte. Aşadar, cu fiecare minut care trece, ne apropiem şi mai mult de finalul inexorabil. Iată de ce este ridicol să îi lăsăm pe alţii să acţioneze în locul nostru, iată de ce este absurd să vrem să trăim în anonimat. Viaţa este scurtă indiferent ce am face, şi atunci de ce să nu încercăm să facem cât mai multe? De ce să nu încercăm să ne impunem propria viziune? De ce să acceptăm atât de uşor mediocritatea?

Iată câteva întrebări la care ar trebui să medităm cu toată seriozitatea. Pentru că astăzi oamenii au ajuns să aibă doar impresia că trăiesc. Avem impresia că prietenii există în cărţi, la televizor, pe Internet, sau în baruri, când de fapt prietenia generală este doar o amăgire. Relaţiile nu mai au profunzime, pentru că ele se opresc la un stadiu superficial, de minimă rezistenţă. Nu mai încercăm să îi înţelegem pe cei din jurul nostru pentru că avem impresia că nu merită să facem asta. Cinismul subconştient ne domină existenţa, cuvântul cel mai important a devenit profitul. Rapiditatea derulării relaţiilor interumane le bagatelizează, le banalizează. Suntem superficiali pentru că nu ne-am gândit niciodată că putem să fim altfel, pentru că îi transformăm pe oamenii care reuşesc în mituri inaccesibile, în loc să înţelegem că nimic nu este imposibil.     

Oamenii au transformat apropierea într-o rutină, au răpit farmecul gesturilor. Erotismul a devenit un produs care suprasaturează indivizii. Ceea ce vezi în permanenţă devine banal, ceea ce se oferă facil nu mai prezintă interes. Acţiuni care ar trebui să însemne ceva sunt transformate în stereotipuri, iar oamenii au senzaţia că sunt înconjuraţi de prieteni fără să cunoască pe nimeni cu adevărat. Avem impresia că suntem angrenaţi în procese devastatoare fără ca măcar să ne ridicăm din faţa televizorului, suferim la fel de frivol precum apăsăm butoanele de la telecomandă. În loc să regăsească magia gesturilor, în loc să se afunde în plinătatea existenţei lor, oamenii se concentrează asupra banalităţilor.

Să învăţăm să devenim implicaţi în mersul acestei lumi, să învăţăm să redăm semnificaţii puternice acţiunilor noastre. Să ne dorim mai mult, pentru că doar atunci când îţi doreşti ai şanse să reuşeşti. Să nu ne mai închipuim că facem totul, să nu mai construim palate de cleştar în care să ne înlănţuim! Să ne afundăm dacă e nevoie cu mâinile în noroi, să facem măcar ceva… Omul poate să mute munţii din loc, însă mai bine şi-ar da seama că cea mai bună soluţie este să îi ocolească…