Este vehiculată în teoriile auto-clamate ale postmodernismului, ideea după care am fi la debutul unei ere fără precedent, o eră a stării de ante, de după, o stare a postalităţii

    Este vehiculată în teoriile auto-clamate ale postmodernismului, ideea după care am fi la debutul unei ere fără precedent, o eră a stării de ante, de după, o stare a postalităţii (’post’ este aici binarul perfect al lui ’ante’). Ne aflăm, aşadar, în vertiginoasă coborîre a cortinei peste o scenă în curînd goală, pre-emptivată, ca să uzăm de unul din termenii urcaţi glorios, şi de curînd, în ariergarda ’începutului sfîrşitului’.Ne aflăm – aşa ni se induce – la limita dintre real şi imaginar, cînd chemarea de sirenă a postmodernismului se aude, pervers, de după creştete înspumate de valuri al căror rol, cu maximă pedanţă precizat în laboratoarele manipulatorilor de iluzii, este acela de a îneca ’în Sine’ un Sine extrem: pe de o parte, acela al copleşitoarei hiperemoţionalităţi, de unde ’a discerne’ nu se (mai) poate, lesne, discerne, iar nevoia de suflet se exersează, deja, ca practică şi investitură în conclavurile bio-eticii – răsfăţata, nou întronată perlă în coroana departamentelor de Studii Culturale. Sinele apare, aşadar, în declin, terapeutici pragmatice reclamîndu-l acum, mai mult ca niciodată, în abisul şedinţelor private sau de grup, unde cortegiul victimelor încearcă să-şi negocieze căi de acces înapoi la lume şi la Sinele pierdut.

    Totul se petrece, iată, sub bagheta psihoterapistului (americanizat drept shrink ) – format la şcolile care îl clamează pe Jung dar îl promovează, mai degrabă, pe Freud, declasînd, adică, individul puţin cam jos, mult mai jos decît era nevoie (sic), în mîlul şi zaţul unui subconştient neaerisit la timp, iar acum, iată, lacom spiralînd pereţii dantescului infern pînă la buza lucrurilor , unde domneşte Neantul (sau poate Nirvana). Sinele e bolnav; spînzurînd ca o monadă de cealaltă parte a lumii, cea care eliberează vîrcolacii şi revarsă abisuri de emoţii, neclare, primarele emoţii ale omului singur, fără lume (nu vă simţiţi, cîteodată, actori fără o scenă?). Martin Bryant să fi avut un asemenea Sine, inert pe fundul cleios al mărilor tulburi ale cine mai ştie cîtor chemări neauzite de sufletul său australian – deci nou, prea nou; într-o zi, zi care nu prevestea nimic, a secerat din feţele ororii (sale) vreo 25…era un Cafe, nice, cochet, middle-class…iar Martin, Matin Bryant, oare ce spera cînd a încheiat scurt, năpraznic, destinele acelea străine? …Prea străine, poate, atît de străine, încît le-a luat companie pe fundul sticlos şi mut al oceanelor sale croite în vis, şi în jocul cu lumea ostilă dinafară…Era la Port Arthur, undeva în clinchetul cristalin al Tasmaniei australiene,     cînd Martin Bryant a regurgitat, probabil, ani lungi de terapie ’analitică’, unde domnişoara severă şi ultra-intelectuală, feministă şi profund, tradiţional (sic) seculară, aparent stearpă de atîtea griji pentru femeile-care-procreează-fără-de-bărbat (!) (In Vitro Fertilization, IVF, a facut posibile încrucişări discrete, la nivele comunale, unde ’a dona’ devine obştesc şi necesar unei aume perpetuări a ’neperpetuării’: ’şi noi populăm lumea’, par ei să spună, da, există continuitate, vom ţine lumea în picioare ca pe o mare familie, familia care să abolească tirania ’familiei nucleare’; uite, spun tot ei cu emfază, matern/patern, feminin/masculin devin acum interşarjabile, colapsînd în agonia indistincţiei). Mama, arhetipul matern care a facut mîndria cîtorva studii celebre, generînd, la capătul lor, ideea că acesta ar fi arhetipul maximei conexiuni, intră acum în spectaculoase speculaţii, cum că imediat după ziua zero, în chiar ziua unu a infantului, acest arhetip ’matern’ începe să se umple cu substanţa dulce a iubirii – iubirea inconfundabilă a ne-condiţionării, unica iubire, iubirea maternă.

    A mai fost un damnat prin decada a 8-a a secolului trecut, undeva în Rusia perestroiţkistă, devenit notoriu Vestului recent oripilat ca şi Evilenko, după filmul omonim din 2005. Un film în care un Malcolm McDowell, nealterat din tinereţile rolurilor sale de rasişti şi revoltaţi fără cauză (vi-l amintiţi in Portocala mecanică, a lui Kubrik), joacă acum pe acest Evilenko (evil = rău, în engleză); un Evilenko al ororii, în umbra căruia nu-i nici ţipenie de ’mamă’ sau vreun alt etern feminin, şi unde Kora Juliei Kristeva, teorista feministă de origine bulgară, nu-şi dansează, stearpă, dansul floral şi îmbujorat. Evilenko e pedagog şi ’turnător’ în numele ’cauzei’, drept pentru care lasă cadavru după cadavru – sînge tînăr, între 7 şi douăzecişiceva – mai lacom şi mai dezamăgit cu fiecare victimă care îi rezistă în jocul morbid al afundării în adîncuri; căci Evilenko nu coboară niciodată singur treptele de apă neagră ale subconştientului său de om urît – scufundarea începe întotdeauna mut şi subit, în vreun WC de tren, unde victima minoră aşteaptă, la sugestia benevolentului Evilenko, trecerea imaginarului controlor; căci băiatul cu ochi mari sau fetiţa cu zîmbet în gropiţe, fudulă de a fi ’invitată’ în conversaţia cu ’domnul învăţător’ (Evilenko chiar fusese învăţător, pînă într-o zi, nu demult), sau duduia sexy agăţată într-un parc de distracţii, nici una dintre victimele sale ’nu au bilet’, ele circulă clandestin în trenul vieţii, prea liberi, prea puri, prea fericiţi, prea frumoşi şi, mai ales, prea demni de iubire pentru Sinele sfîşiat al lui Evilenko…şi poate nu vîrcolacul, ci doar băiatul, copilul în aşteptare acolo, între vălurile de ceaţă şi în frigurile de dincolo de lume ale sufletului singur, trebuiau supuse din timp exorcizării. În asemenea segregaţionism actual putem opera cu numai două lumi: Lumea Întîia şi Lumea lui Celălalt, un fel de lume paralelă, aceasta din urmă; unii o numesc tainică, fără însă ca nimic metafizic să fie aici implicat; tainic în sensul ’rezistenţei’ în adîncuri, nu, nu adîncurile putride ale lui Evilenko, ci mai degrabă eternele plaiuri unde soarele, reflectat prin anume stranie morfologie a pămîntului la Poli, orbeşte, cald şi apolonic, un interior al pămîntului de foarte puţini cunoscut; acolo vegetaţii gigantice ale unui paradis secret proliferează ad infinitum, ca şi eterna pace şi iubire.

    Artur Silvestri vorbeşte despre o Românie ’tainică’, ’paralelă, dar toţi Silveştrii lumilor damnate trebuie că vorbesc despre aceeaşi lume, una a rezistenţei în orbitoarea lumină a lui ’a şti ceva ce nu se spune’; aşa după cum lianele uriaşe şi copacii cresc din febra unui soare al oglinzilor întoarse, în însăşi burta planetei pe care tropăim acum în ritmul marşurilor cybercultiste, şi al simcultismelor şi al simulacrelor confecţionate din plasticul acela flamboyant şi efemer numit ’iluzie’. Am putea chiar spune că adîncurile catacombice ale schizoidului Evilenko sînt exact la antipodul lumilor edenice vegetînd netulburate în muzica rampantă a unei organicităţi de început de lume. Evilenkiada se petrece într-o altă lume de taină, cea a pedagogului comis celor 52 de victime ale sale, canibalizate întru-cîtva, dar prea puţini înţeleg aici că, de fapt, victimele fuseseră ’integrate’, recuperate drept companie pe fundul negru al unui suflet niciodata iubit – Evilenko canibalul nu este decît Evilenko copilul teratogen a carui mamă (mama Rusia a ’comunismului’ îngheţat în spaima deportărilor siberiale?) lipseşte.

    Lumea Evilenkiadei nu este una a creşterii, ca vegetaliana apolonică din interiorul pămîntului, ci una a morţii, a disoluţiei, a ultimelor reminiscenţe de Sine. Şi pentru că ne-am întors la Sine, iată acum o a doua extremă a Sinelui ludizat al ultimelor decade: cybercultismul, Sinele cibernetic, acela al tribulaţiilor clientelar-consumeriste în goana de a satisface megalomania falselor, induselor pofte, a apetiturilor dedate incomensurabilităţii noastre atroce insaţioase. Sinele cibernetic e în expansiune, nu rămîne vreo îndoială, şi mă întreb ce spectacol jalnic trebuie să fi ajuns psihanaliza terapeutică atunci cînd categoriilor freudiene, tatonate acum de femeia-maşină cu articulare de software şi zîmbet de un milion de dolari, pe canapeaua sesională pe a cărei piele tocită se succed la fiecare 60 de minute exact (punctualitatea maşinii), alte şi alte corpo-realităţi, mai suple sau mai mătăhăloase, purtîndu-şi în palme sau pe creştet Sinele într-o agonie lentă, ca sîngele şiroind alene dar fără oprire din vena deschisă de cuţitul fin al lamei; ce spectacol, cînd domniţa cu pulpele pe jumătate dezgolite, încrucişate strîns şi legînîndu-le uşor ca o muzică a nerăbdării, hipnotizînd, analizînd, psihanalizînd,după reţete freudiene, pe cel în transă şi nevoie, descoperă că omul din faţa ei e un ecran; o reţea de circuite simcultiste conectate la o centrală numită Mediatrix. Iar acolo, în emporiumul care scurt-circuitează cu mesaje subliminale de frecvenţe asurzitoare, măsurate în biţi, biţi separaţi de biţi numai prin fracţiuni de secundă, acolo, în lumea dicteurilor automate generate de stihiile unor pofte străine de propria alcătuire, pofte de alien, de extraterestru salivînd înaintea pilulei minuscule, suplă, sfidînd, tronînd din mijlocul farfuriei de plastic – reciclabilă -.acolo, mestra de ceremonii, hipnotista, îşi îndeamnă acum subiectul la o revoluţie printre sinapsele ieşite la atac, şi din care memoria s-a scurs, învinsă, înlocuită de surogate veşnic acolo, pe ercanul luminiscent al inducţiei.

    Şamana îl cheamă pe omul-ecran spre pajiştile de odinioară, spre Kora – centrul, cuptorul fecundant al iubirii dintîi, Arhetipul însuşi al celei dintîi, cu ochii ei şi părul ei şi gura cu dinţi strălucind scurt în bătaia primelor nopţi, nopţi umede cu miros de lapte, nopţi veşnic negăsite după aceea, căutate ca de un criminal întors la locul faptei. Iar Kora e, cel mai adesea, acolo…(cîţiva numai, Evilenko printre ei, şi Martin Bryant, nu au cunoscut-o)…Kora e invocată, astăzi, mai mult decăt oricînd…din faţa unui ’real’ imaginar din care tatăl – Adevărul – a fugit, infantul care sîntem îsi cere drepturile la eterna armonie, acum, aici…cît mai repede!

Aurelia Satcau

Melbourne, iunie 2006