Vă propun, un soi de incurs tematic: re-calibrarea unor concepte pierdute prin manipularea pe cîmpul de luptă la care am luat parte, ’ca-ntr-un vis’, cu toţii…

    De atîtea ori, de-a lungul fulguraţiilor noastre prezente în istoria de sfîrşit de mileniu a României, subiecţi înfriguraţi şi osteniţi de priveghiul cozilor la pui, mălai, pîine sau banalul lapte cel de toate zilele, urechile noastre s-au exersat la muzica ’de lemn’ a unor veşnic aceleaşi noţiuni şi concepte – ca o viitură de consoane între care nu respiră, suplă şi ardentă, nici o vocală – limbajul atît de dispreţuit al ’comunismului’: clasă, ideologie, capitalism, relaţii/forţe de producţie, profit, exploatare, etc, etc, etc.     Şaisprezece ani după implozia lor forţată în urechile noastre, care rezonau în secret orice legătură cu intelectul si spiritul, cineva, ceva îşi cere, acum, drepturile; şi chiar dacă un Patapievici sau Dinescu, din lojele patriarhatului lor businăresco-boieresc, vor deschide un ochi ciclopic şi vor pocni din degete către Ion/Costică/Gheorghe cum că ar ordona investigaţii de Blitzkrieg asupra chestiei; sau un Liiceanu va fi filozofînd pudibondesc, debitînd ’grand-narative’ de crepuscul de imperii, sau un Cărtăreşti-Profităreşti ne va fi adormit (pe cei mai slabi dintre noi) sub sordide păgînerii de-o noapte, o noapte la capătul căreia galbenul luceşte pe tipsia slinoasă a jocului de-o clipă, în autentici – e drept! – alămuri de jazz-uri bune, cu poeţi sinceri şi sobri (lucizi, adică, şi înflăcăraţi ca odinioară), şi chiar dacă domnul Tismăneanu ar amîna invocări şi convocări şi revocări şi renunţări, subit auto-reflexiv, pansiv şi el, ca tot omul, cînd vede venind spre el valuri înălţate într-o maree, ameninţînd plaje senine sub ceruri sinilii, şi chiar şi aşa, din pură curiozitate şi tacită metodă, vom proceda acum şi noi, ca şi Vestul, la ’deconstrucţie’: clasă, egalitate, exploatare, relaţii/forţe de producţie, etc. – cele de mai sus, le ştiţi – sub scrutin.

    Vă propun, aşadar, un soi de incurs tematic: re-calibrarea unor concepte pierdute prin manipularea pe cîmpul de luptă la care am luat parte, ’ca-ntr-un vis’, cu toţii; vă propun şi un genre – unul hibrid, cel mai bun: poematism/radicalism, pentru că numai aşa, Sinele şi Raţiunea, Emoţionalitatea şi Luciditatea, Vizionarismul şi Pragmatismul necesar clarificărilor (unele de maximă urgenţă !), pot fi pe veci împăcate, şi numai aşa Ludicul – dualitatea băşcălioasă şi ameninţătoare a ’hibridităţii’ – poate fi pe veci eradicat!

    Acestea fiind spuse, să încercăm, împreună, fără prejudecăţi şi neincomodaţi de strategiile confuze, agonice ale mercenariatului, ’re-citirea’ unor concepte: vă propun, pentru început, şi spre reflecţie, o definiţie a lui Louis Althusser, asupra ideologiei: Ideologia ar fi expresia relaţiei imaginare a individului cu realitatea propriei sale existenţe. Prin extensie, putem adăuga că Mitul se strecoară, se insinuează perfect în exact faldurile generoase ale coeficientului de ’imaginar’ implicat de Althusser, căci ideologiile sînt întotdeauna ’propuneri’ din afară, o mîncare re-încălzită, indiferent cît de bună; în momentul pasării ei către subiect, ideologia poartă marca celui care o pasează, un imaginar care vrea să (se) contamineze. Şi cum ideologiile sînt, de regulă, purtătoarele unor virusuri menite să structureze, cu premeditare, atari imagini asupra realului, iată un asemenea ’virus’ a cărui virulenţă (sic) sapă adînc, de sub miasmele putride ale pseudo-sincerităţii – numele său: politica lacrimilor. Iată şi substanţa: inegalitatea manifestă în accesul la resurse, cu alte cuvinte, poziţionarea în cadrul condiţiei de ’clasă’. Ceea ce se reprezintă prin patologia declanşată de asemenea virus e ’orbirea’, falsul activism, pseudo-dinamica, filantropia mincinoasă şi ocultă, îndemnul pervers la (falsă) echitate, controversata chestiune a ’finanţelor’, a lui ’a avea’ – acesta din urmă tabu, şi obliterat cu subtilitate în Vest (Vestul are ’tradiţie’ în exact asemenea tip de negocieri, cît timp noi, non-Vestul, de abia le ’luăm la bord’). Impresia că a face filantropie rezolvă suferinţa generată de oripilanta discrepanţă de clasă, e lamentabilă. Greşeala, susţine un Mas’ud Zavarzadeh, ar sta în impresia că problema ’distribuţiei’ (de resurse) odată rezolvată, dureroasa chestiune a eliminării disparităţii sărac/bogat va fi şi ea, automat, solvată prin pur, benign, activistic ’voluntariat’ filantropic. Şi cum sîntem cu toţii capitalişti acum (sorry, China, se pare că am pierdut cu toţii partida, pe moment, cel puţin, şi aviz ’admiratorilor’ mei: aşa după cum am mai spus, nu, nu sînt decît adepta unui larg umanism, suficient de generos şi comensurabil pentru noi toţi), nu putem numi decît propagandă capitalistă această ’strategie a lacrimilor’, în care caritatea şi filantropiile efectuează o lamentabilă diversiune în direcţie afectiv-empatică, eliminînd, amînînd cel puţin, orice analiză esenţială, mai cu seamă în statele aşa-zis ’în tranziţie’; căci poziţia de clasă va dicta, în ultimă instanţă, alegerea fiecaruia: muncitorul concediat, în pragul concedierii sau ’beneficiar’ al celebrului 1 dolar pe zi pentru prestaţia atroce în condiţiile inumane ale exploatării la sînge, nu va alege asemenea îmbuibatului, discreţionarului puhav patron, fie el şi un fost muncitor, ca şi el, îmbogăţit peste noapte ’prin muncă cinstită, grea’ (mitul averilor făcute pornind de la acelaşi 1 dolar’), sau investit cu opulenţă şi huzur de vreo genealogie coborîtă din regnuri, oh, albastre ale desfrîului sau, mai mult, ale vreunei auto-investituri în ale în-divinării (eu-sînt-de-rasă-divină).

    În concluzie: Să rămînem alerţi la seducătoarea politică a lacrimilor şi a compătimirilor perverse (se aude că nu mult înainte de ’revoluţie’, un contingent serios de infanţi de prin orfelinatele şi aşa blestemate de neajunsurile ’deceniului-de-oroare-80’, binecuvîntaţi cu ceva ’filantropie’ profilactică, ar fi fost injectaţi pre-emptiv (sic) cu unul din vaccinele acelea (polio, sau anti-hepatic, nu mai contează) pentru care Vestul e oricînd gata să convoace armata (!), dacă e nevoie, pentru a le implementa; ştiţi, probabil, urmarea: România alunecă pe nesimţite pe lista neagră a ţărilor genocidale împotriva propriilor infanţi, contaminaţi cu SIDA, în condiţiile de igienă (sic) discutabile ale anilor ’80 din România. România, de fapt, rămîne fără concurenţă în asemenea cruciadă împotriva propriilor infanţi, căci nici Africa mortalităţii în milioane, nu şi-a sacrificat, cu bună ştiinţă, viitorul, cum am facut-o noi, românii.

    O altă idee care merită reflecţie ar fi spre o anume canonadă sugerată de grupări precum ”Colectivul Roşu” (nu, nu vă grăbiţi la pielea găinii sau la diatribe anticipate, rămîneţi o clipă surzi la falsele chemări liberale – veţi înţelege de ce nu ne permitem, aici, tocmai aici, să ne pripim): Revoluţiile, spun ei, ne sînt propuse ca ’seducţii’ (seduşi de ’ideea de revoluţie’, muşcăm nada, şi oferim ofrandă un contingent necesar martirajului, pentru a intra – dar asta nu o mai ştim, cei mai mulţi dintre noi! – în istoria secretă a manipulării ca cei mai naivi dintre naivi; pedagogiile sînt convertite în acte terapeutice de profilaxie împotriva vremurilor grele (sic), ameninţătoare, cărora le facem şi mai uşor faţă, ni se spune, dacă ne asumăm istoria ’pe cont propriu’; la fel, reacţia la istorie (principiul divide et impera). Subiectul este întotdeauna ”Eu”- eu, eu, eu, o personalizare fără oprire a unui act pe care istoria ni-l cere, vai, aproape tribal, în acea substanţială, trainică, nobilă solidaritate comunală de care am fost odată, de mult, marcaţi cu toţii; pînă într-o zi…

    Pe de altă parte, deconstructivismul sau poststructuralismul postmodern ne-au învăţat cu a clama nevoia de demitere a opoziţiilor, a dizolvării polarităţilor, dihotomiilor şi binarismelor de tot soiul: dar aceasta poate ajunge la abolirea, spre exemplu, a diferenţelor între state, diferenţe operate grosso modo ca şi state bogate/state sărace, sau la ’munca’ (cea care l-a facut pe om, sic) devenită redundantă, interşarjabilă cu ’profitul’ sau ’capitalul’ (după falsa impresie că ’dacă munceşti, ai’) iar relaţiile de producţie, în loc să-şi păstreze verticalitatea în faţa opozantului direct, forţele de producţie, lăsînd loc la o aprehensie a conflictului care stă la baza producţiei, se confundă, de fapt, între ele, afirmînd abolirea distanţei galactice, apocaliptice, între posesiunea de mijloace şi plasarea, în consecinţă, faţă de aceasta: comparaţi pentru o clipă pe întreprinzătorul Bill Gates (şi el din categoria celor porniţi de la sunetul calp al acelui unic ’1 dolar’ al începuturilor?), şi creatorul realmente de bunuri, micuţul, trudnicul, materialist-orientatul asiatic, să zicem, cel marcat şi el de legea acelui ’1 dolar’, dar de data asta ca şi venit invariabil pentru munca pe parcursul unei singure, interminabile zile pe plantaţiile mlăştinoase ale orezului malaiezian sau cambodgian sau vietnamez, pe cîmpuri care au reuşit să scape ca prin minune otrăvurilor napalmului experimentat de grijuliii, ştiinţificii şi revanşarzii americani în retragere, vreo, aproape, jumătate de secol în urmă; Bill Gates, sau Dick Cheney, sau oricare dintre domnii apretaţi ai asepticului Allianz, faţă în faţă cu vietatea scundă şi agilă de mai sus, versată în repetitivitatea operaţiilor din fabrici sau de pe cîmpurile în bătaia arşiţei sau seceraţi de vînturi pustii (degeaba Timpurile Noi ale lui Chaplin, vă amintiţi, nu-i aşa, filmul şi mutriţa lui nea Chap, pe post de proletar, între parafernalia tehnologiilor care-l hrănesc ’la faţa locului’, chiar la ’locul prducţiei’, astfel încit să-l ţină şi mai activ şi eficient, căci nimeni nu e de neînlocuit, mai ales după logica consumerismului; o beţie a productivităţii pe care, dacă ar fi fost de bună credinţă (dar numai dacă), un Andy Warhol, designerul primelor copii şi multiplicaţii în artă – arătînd că orice e dispensabil, nu sîntem decît unii în umbra redundanţei celuilalt. – acest Warhol ar fi reprodus la nesfîrşit, multiplicînd această faţă ’patibulară’ a micuţului vietnamez la scară de cîteva bilioane. Dar spălăcitul fătălău artist, cu mutra ineptă a celor plictisiţi, oh, plictisiţi de moarte de timpul ’care nu mai trece’, sau ’trece prea greu’, tîrîndu-se alene, plicticos, plicticos, plicticos…spălăcitul cu ochi mici o preferă, însă, pe Marilyn Monroe, a cărei mutriţă proliferează în milioane de copii pecetluind, astfel, pe vecie, unicitatea produsului artistic, caracterul său irepetabil (într-un anume sens, arta nu-şi va mai reveni, de atunci, niciodată, şi se întîmpla din ce în ce mai des ca investitorul grăbit şi frugal să cumpere, de fapt, un poster, crezînd că a cumpărat ’tabloul’). Dar să mutăm obiectivul asupra României, şi să ne hazardăm în ignorarea diferenţelor radicale (aşa ni se recomandă!), să ignorăm chiar ’clasa’ (!), pentru că deconstrucţia acesteia, nu-i aşa, ne-ar culpabiliza instantaneu ca troglodiţi ’marxişti’, capete de lemn cu minţi împăroşate şi creiere nu doar minuscule şi obediente, dar aglutinate de sfera ideologiilor de stînga atît, vai, de ridicole (în exclusivitate, numai ’marxiştii vestici’ au un rost în societăţile lor, ba chiar se împăunează cu a reprezenta intelighenţia. Noi nu, şi nu: incomozi, insistenţi, avizi de ’iluminare’, ni se şopteşte că ’dizidenţa’ şi ’clasa’ nu pot fi analizate împreună. Dar ce ar putea interesa într-o atare analiză a celor două? Probail că o analiză comparatistă între Mircea Dinescu – dizidentul (cel selectat în exclusivitate pentru a-i fi mulţumit pentru ’rezistenţa’ sa de către Vladimir Tismăneanu în ”Fantasmele salvarii”) şi Mircea Dinescu latifundiarul oligarhic, simpatic şi compulsiv, nu lipsit de talent, dar…de aici şi pînă la condiţia de ’biet’ dizident… Despre ’clasă’, în trecere ’Clasa’ reprezintă un vechi credit acordat poziţionării subiectului istoric vis-a-vis de ’a avea’ şi a fuziona la nivel de comunitate – mai largă sau mai restrînsă – în virtutea unei valori consensuale (etic vorbind) şi de directă aplicaţie a individului la lume. Valorile care definesc grupul social sînt şi ele o arcană pusă sub lupa sociologiei, iar categoriile care au decurs din concluziile la asemenea întreprinderi sînt vaste, bine articulate, în capacitate să ofere o complexă tapiserie a conglomeratului de tendinţe şi aplicaţii ale umanităţii, în tribulaţiile sale de-a lungul unui lung şir de asumări. Valorile, însă, care ar defini ’clasa’ sînt dintre cenuşăresele demersului sociologic, psiho-sociologic mai bine spus, ocolind această analiză cu obstinaţia cu care intenţia rămîne de a păstra recluse, izolate, asemenea concluzii. Nu atît o chestiune de etică, dar una care s-ar obliga la pur descriptivism al condiţiilor reale de simultană incorporare a indivizilor ’în clase’, este aceea ce ţine problema ’clasei’ încă obscură la nivelul sociologiilor Vestice, dar, mai ales, în cele ale noilor, emergentelor societăţi care au irumpt pe scena istoriei, odată aceasta vacuată de mascarada de final de mileniu a ceea ce am fost învăţaţi a numi ’comunism’, în Europa de Est.

    O lărgire de spectru ar fi aici necesară, în sensul în care Balcanii reprezintă, poate, o arie mai generoasă analizei şi discuţiei decît ceea ce Vestul izolează şi propune sub nominalul ’Europa de Est’. Tentativa de a aduce în discuţie ’clasa’ este, din nefericire, încă sortită unei vehemente respingeri şi obliterări în discursul deopotrivă Vestic dar şi Estic European, căci elucidarea în aprehensie a ceea ce delimitează categoria ’clasei’, ar implica grave perturbări în însăşi ideologia liberală ca forţă predominantă în construirea unui anume Sine social al individului tranzitînd acum dinspre ’comunism’ ca şi sistem al ’oprimării’, către ’liberatorul’, ’democraticul’ capitalism. În triumviratul democraţie/naţionalism/mit, care domină gîndirea critică a liberalilor ca şi promotori ai valorilor ’civile’, cele trei rămîn, cu toatele, în interiorul configuraţiei unui spaţiu social din al cărui centru un anume Sine se luptă să se constituie, în veşnica mobilitate a celor ce, simţind pericolul, îşi caută, instinctiv, libertatea.

     Prin propunerea sintagmei tripartite de mai sus, analişti precum Vladimir Tismăneanu, dar şi alţii, speră să opereze full circle o mişcare copleşitoare care să fie în stare să orbească subiectul, şi să-l abată tocmai de la existenţa sa în interiorul unei clase sau alta. ’Clasa civilă’ pe care o absolutizează analize ca aceea a lui Tismăneanu, nu are alt rol decît acela de substituţie totală, deci demitere, deci completă ignorare a adevăratei categorii a ’clasei’ şi care, perfect comprehensibilă la nivelul popoarelor sărăcite (sic) ale Balcanilor – fie aceasta ca efect al războaielor fratricide inflictate din afară, fie în urma fluidizării dihotomiilor impuse de prezumţia că atrocităţilor comunismului, le postced, acum, în fine, valorile incontestabile ale democraticului capitalism – ar prezenta riscul unei genuine mobilizări, cel puţin întru clarificare şi dreptul la adevăr. ’Clasa’, în asemenea condiţii, ar crea, în sfîrşit, scenografia necesară piesei în care sărăcitele mase populare ale istoriei post-decembriste în România, spre exemplu, ar discorda flagrant, lamentabil cu imaginea prosperă, de ieri ca şi de azi, ca şi dintotdeauna, a manipulatorilor apropriatori de ’resurse’. Iar dacă (re-)distribuţia de resurse se încăpăţînează să ’tacă’, prin cine ştie ce mecanism al siguranţei de sine inviolabile – căci stă sub semnul a vechi (sic) genealogii, a războaie şi riscante învolburări de sînge – ei bine, tot ce putem imagina spre salvarea noastră rămîne, pe moment …actul ’comprehensiv’ – a înţelege! Iată de ce monopolul asupra discursului politic este deţinut, într-o ţară ca România, de, şi sub egida pretinsei ’analize politice’ emiţătoare de ideologii exact acolo unde pretinde, în culmea ludismului, iniţierea şi apriga vînătoare de vrăjitoare împotriva celor aşezate de-a curmezişul valorilor democratice, incapabile la a comensura complexitatea unor situaţii ca acestea de faţă. Complexitatea unor ţări precum cele Balcanice, paria Europei, nu poate fi lăsată pe mîna oricui, istoria, nu-i aşa, nu ne-ar ierta-o (aţi înţeles subtextul: este vechea mea întrebare – cine ne învaţă, ce ne învaţă, cum ne învaţă, şi mai ales, de ce ne învaţă ceea ce ne învaţă! Revenind la ’clasă’: există, la nivelul accepţiei vestice asupra clasei, un monopol expres care nu permite analiza acestei categorii decît folosind valori restrictive ale tradiţionalei, exclusivei reprezentări a clasei prin ’clasa muncitorească’, cea productivă în sectorul industrial, ’proletariatul’. Necesitatea, însă, de a lărgi această sferă a definiţiei este cu atît mai urgentă, cu cît omogenizarea socială – o practică curentă a Globalismului nivelator – trebuie urgent contracarată de radicalismul care să arate că ’munca’ se întîmplă (sic) nu doar în sectorul imediat productiv, cel industrial (aici vetuste accepţii ’marxiste’ funcţionează, asupra ’muncitorului industrial’ ca şi unicul din a cărui muncă se extrage plusvaloarea, în timp ce alte sectoare rămîn astfel, cumva, în afara ’exploatării’). Atacul Globalismului, fundamentat fiind în divideetimperalizare – ştergerea diferenţelor esenţiale, abolirea dihotomiilor necesare, cu scopul ’ştergerii urmelor şi dezamorsării oricărei iniţiative – o asemenea izolare a realităţii ’exploatării’ rămîne un argument decisiv, din păcate, în menţinerea dezagregată a masei care, marcată fiind de numitorul comun al ’exploatării’, riscă să omită aceasta, în favoarea considerentelor descriptiv-discursive ale …splendidelor, culturalelor ’diferenţe’ – un joc foarte abil, în care confuzia ludică poate fi decisivă. Pe scurt, dacă există o unitate care să marcheze la nivelul ’masei’, aceasta trebuie căutată de urgenţă în realitatea unei ’instanţe a exploatării’ care transcende graniţe, considerente etnice sau religioase, diferenţe morfologice la nivelul culturii, etc. Iată de ce Studiile Culturale, acest teren de analiză pe care se joacă cel mai intens cartea politică a falselor ideologii astăzi, sînt, şi ele, o excrescenţă crucială a strategiilor generate de ideea de post-alitate (puţin mai încolo voi introduce teoria lui Mas’ud Zavazadeh relativ la investirea maximă a noii discipline a Studiilor Culturale în scopul substituirii ’producţiei’ cu… ’consumul’). ’Clasa’, aşadar, rămîne, în Vest, o categorie mobilă, investită cu suficient ludism pentru a orienta în direcţia necesară -aceea a orbirii în faţa realităţii. Iar dacă în Vest această ’orbire’ continuă, alimentată, probabil, fie de o structură anume formată a conştiinţei subiectului, astfel încît ’realul’ şi ’mai real decît realul’ să se confunde lamentabil, fie de regimul de toleranţă încă valid şi permiţînd acumularea de hegemonie şi manipulare tocmai pentru că nivelul ’economic’ pare să rămînă, încă, solvabil (Vestul are grijă de cetăţenii săi, sic), acelaşi lucru nu se poate întîmpla în cazul României. Aici, politica falimentară a economicului se revigorează cu fiecare nou guvern, cu fiecare zi din social-istoria noastră; şi aici este şi paradoxul: ţinerea într-o incredibilă lipsă de aprehensiune, de conştiinţă, a unui popor trudnic, productiv, despre a cărui ’eficienţă’ derizorie s-a speculat îndelung în cartelele mercenare ale mediei occidentale, în sensul unei ’leni’ (sic) atavice, de structură, a unei incapacităţi de aplicare la muncă – aceea care să aducă profit! Vezi articolul meu referitor la imaginea asupra României ca şi cufundată într-un mitic colectiv, absentă de la piaţa de idei şi de la energiile raţionalizatoare ale Vestului; o Românie condamnată la veşnică toleranţă faţă de structurile comuniste care, confecţionînd românilor o mentalitate de ’sclav’, pare că i-au aservit, acum, de dincolo de istorie, în virtutea, probabil, a urinei inundînd gurile ’patibularilor’ care am fost şi am fi sortiţi să fim (încă odată, aşa cum am arătat la începutul acestui eseu), iată urgenţa în a stabili în numele a ce vorbeşte un Patapievici, ’clasa’ care-l reprezintă la nivelul structurării sociale a unei Românii de ieri şi de azi, şi, probabil, de mîine; care este clasa socială şi cum pot fi definiţi (prototipial vorbind) cei care, ca şi Patapievici, au sprijinit o asemenea construcţie în economia imaginarului colectiv, deopotrivă ’dinăuntru’ ca şi ’dinafară’. Care, aşadar – aici dezbaterea abia începe, şi va rămîne perfect deschisă – este clasa la nivelul societăţii romăneşti care a practicat, făcînd uz de un extraordinar Ludism – superior, pe alocuri, chiar Vestului, firesc, dată fiind complexitatea ’cauzei’! – această formă de subversiune în formarea imaginii de preponderenţă ţărănesc-muncitorească a contingentului social românesc, o preponderenţă care, nu că nu ar rămîne între limitele reale ale unei sociologii a acurateţii (poporul român este, într-adevăr, structurat socialmente de o clasă ’direct productivă’ mult mai bine reprezentată, în detrimentul celei ’intelectuale’, a intelighenţiei, a elitei), dar aprecierea este facută în permanentă conotativitate negativă, într-un peiorativism care insultă, realmente, grupul socialmente structurat al celor ’direct’ productivi.

    Întrebarea, însă, rămîne: care ’clasă’ şi-a asumat generarea acestui imaginar colectiv, reducîndu-l la precaritate intelectuală şi congenială, la dis-conectare, la absenţă a conştiinţei de sine, ca să nu mai vorbim de una social-istorică, la prezumtivă inapetenţă de decizie – necesitînd, nu-i aşa, braţul ’colonizator’ şi umărul ’umanismului’ Vestic pe care să-şi plîngă, schizoid, spiritul atavic barbar; chiar teratogenia (să mai amintesc cititorului că, spre maximă verificare, nu are decît să consulte Politice-le unui foarte bine cotat intelectual contemporan, pentru un portret chiar mai grotesc si fără speranţă al ’românului popular’. Şi totuşi, ce clasă socială (vedeţi cîtă insistenţă?) este aceea care are suficientă definiţie socială penru a eleva din oficiu asemenea voci în postura decizională a discursului – un discurs menit să adauge la un Sine şi aşa vulnerabil şi debilitat al celor care compun clasa clar definită, de astă dată, a muncitorimii şi ţărănimii…ca şi a celor care nu intră nici în una nici în cealaltă. Cineva numise pe anume ludici ai societăţii noastre, ’boieri ai spiritului’, compensînd cum a putut, nu fără cinismul de rigoare, lipsa unei clase ’reale’, sociologic determinată, care să-i reprezinte. Interesant, într-o situaţie ’normală’, raportul tradiţional între clase propulsează clasa intelectuală la vîrful de atac generativ al ideilor, aspiraţiilor, într-un cuvînt, în posesia unui discurs care să reprezinte, formal cel puţin, clasa ce nu se poate reprezenta pentru că intelectualul tocmai această cheie o deţine, cea a discursivităţii bine cauţionată împotriva căderii în demagogie şi retorism. Pentru masa patibulară, însă, intelighentul reprezentant rămîne călăul discreţionar al cărui discurs va beneficia, deopotrivă, de o dublă ’valorificare’ (iată şi ludicul): va marca, va fixa imaginea asupra clasei populare, pentru Vestul care l-a investit cu această sarcină; va inventa, apoi, strategii prin care să inducă această imagine în subiecţi, ei înşişi în căutarea unei ’identităţi’; prin extensie, să adăugăm că această golire de identitate, această vacuizare de substanţă personală unică, a cetăţeanului, imediat după ce ’revoluţia’ din ’89-’90 l-a deposedat de titlul acumulat de ’producător/proprietar/beneficiar’, nu a fost întîmplătoare; vidul creat a fost mediul ideal pentru nou-confecţionata ’identitate’ a patibularităţii, a damnării în numele naivităţii, incapacităţii de auto-guvernare, precarităţii de ţinută social-istorică capabilă să explice ’beneficiarului’ rezultat în urma ’revoluţiei’, şansele istorice ale liberalismului.

    De la ’boierii spiritului’, agenţi mai mult sau mai puţin secreţi ai ludismului, operînd cu aplomb anestezii şi false idealuri în ’patibularul’ de ’dinainte’ ca şi în cel (acelaşi) de ’după’, şi pînă la cetăţeanul ca reprezentant al celor ’mulţi, da’ proşti’ (nu, nu invers, aici) se întinde mise-en-abime-ul unor negocieri istorice operînd de dincolo de împăroşata conştiinţă (iertată fie-mi fascinaţia urîtului) patibulară.
                                                                           
                                                                        (Va urma)

Aurelia Satcău
Melbourne, iulie 2006