Aflându-ne înaintea "graniţelor" sale, universul islamic apare în toată imensitatea sa conceptuală. După zidurile versetelor de cele mai multe ori criptice se întinde o mare de concepţii mistice, multe atingând un nivel de rafinare intelectuală pe care occidentalul nu poate întotdeauna să-l perceapă. Sistemul filosofic islamic nu mai este de mult doar o religie, devenind pe parcursul timpului o cultură complexă. Ramificaţiile sistemului se resimt din plin în toate aspectele din viaţa adepţilor săi.

    Aflându-ne înaintea "graniţelor" sale, universul islamic apare în toată imensitatea sa conceptuală. După zidurile versetelor de cele mai multe ori criptice se întinde o mare de concepţii mistice, multe atingând un nivel de rafinare intelectuală pe care occidentalul nu poate întotdeauna să-l perceapă. Sistemul filosofic islamic nu mai este de mult doar o religie, devenind pe parcursul timpului o cultură complexă.     Ramificaţiile sistemului se resimt din plin în toate aspectele din viaţa adepţilor săi.  Sistemul islamic este o "filosofie a cărţii". Şi spun asta deoarece este evident că toate conceptele se bazează pe Coran, întemeindu-şi existenţa pe baza "cuvântului lui Dumnezeu".            

    De aceea, eu, în paginile acestui eseu, voi prezenta câteva din conceptele esenţiale ale filosofiei musulmane, acceptând fundamentarea făcută de adepţii săi. Şi asta pentru că a ataca însăşi fundaţia sistemului islamic înseamnă a răpi cititorului întreaga sa concepţie ideatică. Pentru asta, voi încerca mai întâi să explic cosmologia misticilor musulmani, construind astfel cadrul adecvat desfăşurării sistemului în plenitudinea sa.            

    Coranul este cartea sacră a oricărui musulman. Sistemul metafizic se bazează pe numeroasele versete descriptive din acesta. Astfel, Dumnezeu devine stăpân peste un univers complex, structurat pe mai multe nivele. În Kimiya al sa'Ada (Alchimia fericirii), Ibn'Arabi descrie călătoria mistică întreprinsă de un adept al Profetului. Acesta, ajutat de credinţa lui fără limită (o caracteristică absolut necesară neofitului musulman), ajunge să cunoască tainele misticii alchimice.             

    Cosmologia creată de Ibn'Arabi (cel mai prolific autor musulman, cu peste 800 de lucrări – numărul variază în funcţie de interpretare – eu o folosesc pe cea a lui Henry Corbin) rămâne un model de complexitate metafizică. Ibn'Arabi descrie în amănunt călătoria meditativă a adeptului, de fapt propria sa călătorie mistică, un extaz transcedental ce poate fi obţinut doar de cei mai avansaţi cunoscători ai metodei sufi…                Cu toţii ştim că termenul de hermetism provine de la numele zeului grec Hermes. Acesta era, în vechiul Pantheon elen, pristavul zeilor, cel care se ocupa de muncile detestate de aceştia, cum ar fi călăuzirea morţilor spre infern… În mitologia musulmană (deşi termenul poate părea forţat într-o oarecare măsură), parcă pentru a îi atesta acesteia unicitatea ideologică, sunt introduse mai toate simbolurile principalelor culte religioase. Există chiar anumite fracţiuni musulmane care susţin că Budha nu era decât un profet al islamului… Aşadar şi Hermes, zeul grec, îşi găseşte un loc aici. El este un Nabi care a fost trimis să organizeze primele aşezări primitive şi să îi înveţe pe oameni meşteşugurile… Astfel se deosebeşte esenţial de profeţii "clasici" ai islamului, cei care au primit misia sfântă având datoria să transmită învăţătura coranică…       Principala idee a hermetismului islamic este legată de divinitate. Astfel, Dumnezeu este inaccesibil prin procesele cognitive, fiind imposibil de atins prin silogisme. Singurul mod pe care misticul musulman îl prezintă ca find posibil pentru a îl cunoaşte pe Dumnezeu este rugăciunea. Prin ascetism şi implorare poţi ajunge să înţelegi natura divinităţii şi universul foarte bine structurat de acest principiu. Pentru că Universul lui Ibn'Arabi este construit pe baza celor 7 cercuri esoterice ale sufletului. Astfel, folosindu-se de motivul mi'raj-ului, idee creată de profetul Muhammad, Ibn'Arabi descrie călătoria iniţiatică. Sensul acestei călătorii este de jos în sus, urmând direcţia unui axis mundi. În opera lui Ibn'Arabi, acest axis mundi este reprezentat de materia primă, principiul care insuflă viaţă în regatul cerului. Trebuie să reţinem că există o mare diferenţă între Dumnezeul lui Ibn'Arabi şi materia primă din care fiinţează sferele divine.            

    Elementul de noutate pe care marele filosof născut la Murcia îl introduce, este prezenţa a 2 neofiţi. Cei doi, aflaţi în raport antagonic, reprezintă, în viziunea gânditorului, cele două ipostaze ale existenţei umane. Întâlnim aici în linii mari aceeaşi simbolistică pe care o observăm şi la filosoful român Blaga. Astfel, avem cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Astfel, dacă adeptul alege să se bazeze pe credinţa sa neţărmurită în divinitate, teoreticeanul consideră că nimic nu este imposibil şi că totul poate fi intuit prin simpla raţiune. Cei doi neofiţi urmează drumul ascensional împreună, însă destinele lor variază…     Prin această antiteză de indivizi, Ibn'Arabi îşi exprimă dispreţul faţă de metoda raţională, pledând pentru o cunoaştere exctatică. Într-un fel, călătoria ascendentă a misticului musulman se aseamănă cu transele şamanice. Se urmează acelaşi axis mundi, numai că sensul este opus. Misticul musulman se ridică în sferele înalte ale divinităţii în timp ce şamanul coboară spre străfundurile întunecate ale demonilor… Principiul însă rămâne acelaşi, demonstrând încă o dată puterea de sintetizare pe care o are această religie de analiză târzie care este islamismul…           Imaginea cerului construită de Ibn'Arabi este puternic influenţată de credinţele sale alchimice. Toate numerele şi pietrele simbolizează idei mistice, proprietăţi ale materiei ultime. Adevărata cunoaştere este obţinută în această lume doar prin înţelegerea principiilor divine care insuflă calităţile ascunse. Însă, pentru a obţine aceste informaţii, neofitul trebuie să interacţioneze cu diferite persoanje, fiecare un simbol aparte…            

    Astfel, în primul cer, cei doi neofişii se întâlnesc cu profetul Adam şi cu Luna. Aici adeptul va învăţa Numele divine şi aspectul divin particular, care este în cosmologia marelui mistic musulman elixirul gnostic.            

    În al doilea cer, cei doi sunt primiţi de Isus, Ioan Botezătorul şi Mercur. Adeptul învaţă ştiinţa literelor şi misterul verbului existenţiator KN.            

    În al treilea cer sunt primiţi de Iosif şi Venus. Aici neofitul iniţiat deja învaţă despre cele două cauze şi cei doi stâlpi, într-un cuvânt alcătuirea armonioasă a omului.            

    Al patrulea cer este sălaşul altor două entităţi: Idris şi Soarele. Adeptul învaţă aici despre secretele nychetemer-ului cosmic, despre răsturnările inimii şi despre unirea zilei cu noaptea.                În al cincilea cer, cei doi sunt întâmpinaţi de Aaron şi Marte, care îl învaţă pe adept despre inimă, spunându-i pilda lui Faraon. Tot aici pătrunde adeptul şi taina misterelor soteriologice.           

     Al şaselea cer este patronat de Moise şi Jupiter. Aici adeptul învaţă despre teofania divină, ireversibilitatea şi imuabilitatea esenţelor, ontologia formelor de manifestare. Un motiv foarte important care apare aici este viziunea coloanei de aur. Ibn'Arabi se află aici la deplina maturitate ca gânditor sufi.             

    Al şaptelea şi ultimul cer este templul plin de credincioşi a lui Avraam. Aici adeptul vede cele trei lumini şi înţelege mecanismul de informare a sufletelor prin species impressae.             

    Aici se face departajarea. În timp ce adeptul este admis în templu, intrând sub patriarhatul islamului, teoreticeanul se vede respins. El se pocăieşte şi după ce va parcurge mai multe etape intermediare, va trebui să o ia de la început, urmând de data aceasta celălalt drum, al credinţei, pentru a ajunge şi el la acelaşi nivel de înţelegere pe care îl deţine acum adeptul.             

    Acesta în schimb îşi continuă călătoria de cunoaştere. El urmează un itinerariu mistic ajungând până la tronul lui Dumnezeu. Ibn'Arabi împarte acest itinerariu mistic în şapte staţiuni epifanice. Ele sunt: Lotusul Limitei, Sfera Staţiunilor, Sfera Stelelor Fixe, Sfera Turnurilor Înalte, Korsi (sau piedestalul tronului), Lumina Grandioasă şi în cele din urmă Tronul Celui Milostiv.            

    Adeptul înţelege apoi lumea suprasensibilă şi misterele demiurgiei divine. Şi această etapă este împărţită în şapte secţiuni, denumite lăcaşuri teozofale. Acestea sunt, în ordinea în care apar: Nivelul Proporţiilor cosmice, Substanţa universală, Natura Necompusă, Tabla Păstrată, Qalamul Suprem, Norul Divin şi Prezenţa Divină A Unului…

            Prin acest itinerar mistic, adeptul înţelege toate noţiunile şi aprofundează misterul divin. Mi'raj-ul se termină şi cei doi pelerini se întrupează din nou. Totul a fost ca un vis, însă concluziile sunt pentru ei decisive. Unul alunecă într-o teamă cumplită, se pocăieşte şi se înturnează spre Islam, în timp ce al doilea savurează cunoaşterea pe care a obţinut-o în urma credinţei sale neţărmurite…             

    Ibn'Arabi reuşeşte să construiască un univers alchimic foarte bine structurat, prezentând prin călătoria mistică toate aspectele acestei ştiinţe. Arabi a fost teoreticianul cel mai cunoscut al alchimiei musulmane, petrecându-şi o mare perioadă din viaţă adâncit în studii alchimice de amploare.            

    Prin acest univers creat, Arabi încearcă să prezinte teoriile complexe pe înţelesul adepţilor săi. Cu toate astea, hermetismul nu permite unui neiniţiat să pătrundă tainele alchimiei islamice. Pentru asta, cum spunea Arabi, este nevoie în primul rând de credinţă în demiurg şi în universul creat de acesta.            

    Observăm, pe parcursul textului, apariţia numărului magic 7, simbolizând  atât cosmogonia planetară cât şi înţelesurile ascunse ale profetologiei musulmane. Arabi face aici referiri chiar şi la mitul imamului ascuns, cel care va veni la momentul oportun pentru a salva lumea.            

    Universul lui Ibn'Arabi împrumută principii religioase diverse. Astfel, observăm că apar în rolul de profeţi personalităţi marcante ale altor culte religioase, cum ar fi cel creştin, cel mozaic. Arabi nu se sfieşte să îi folosească pe aceştia (mai degrabă semnificaţia lor simbolică decât persoanele în sine) pentru a proclama patriarhatul islamic.            

    Din acest text, ca de altfel din mai toate lucrările sale, se poate observa clar că Ibn'Arabi era un credincios fervent, care, chiar dacă a fost acuzat de contemporanii săi de erezie, dorea să păstreze cu fermitate principiile de bază ale religiei profeţilor. Astfel, observăm că în lucrările lui Arabi apar incredibil de puţine personaje feminine, iar ele sunt conturate prin vagi referiri. Religia islamică îmbrăţişează iată meteahna tuturor cultelor de acest tip, subjugând femeia unei voinţe clericale de cele mai multe ori brutale. Şi totuşi asta nu îl împiedică pe adeptul musulman să viseze la cele 4 virgine nepănăgrite de bărbat sau de djihn care îl aşteaptă după moarte.            

    Privită în totalitatea ei, opera uriaşă a lui Ibn'Arabi reprezintă un sistem filosofic foarte bine pus la punct, acoperind prin imensitatea sa toate ariile existenţiale. Aidoma marilor gânditori, Arabi a tratat aproape toate subiectele, încercând să le lase adepţilor teoriei sufi un manual complet, "o metodă"…            

    Privind astăzi, prin prisma cunoaşterii acumulate de-a lungul veacurilor, trebuie să renunţăm la perspectiva religioasă a sistemului. Asta dacă vrem să rămână ceva din imensitatea sa conceptuală. Pentru că, dacă ne încăpăţânăm să argumentăm sistemul în întregime (aşa cum mai mult ca sigur gândea Ibn'Arabi), acesta se prăbuşeşte din cauza unor inadvertenţe crase. Astfel, se spune că Dumnezeu a conştientizat toate formele materiei în intelectul său, înainte de a le crea propriu-zis.          Se uită însă că intelectul (aşa cum îl cunoaştem noi, pentru că nu putem vorbi dintr-o perspectivă artificială pe care nu o înţelegem) nu poate exista în absenţa unui obiect al fiinţări prin care să se întemeieze. Or, Dumnezeul lui Arabi este unic şi suficient sieşi, neputând fi atins prin sufisme – adică prin raţiune. Însă marele mistic musulman vorbeşte despre o transă extatică. Aceasta find tot raţiune, cum adeptul a ajuns să înţeleagă materia primă creată de Dumnezeu (implicit şi pe acesta, căci, a cunoaşte lucrarea înseamnă a cunoaşte o parte din creator – mai ales aici unde vorbim de incipitul spiritual intrinsec minţii divine), înseamă că acesta poate fi înţeles prin raţiune. Pentru că credinţa nu există a priori în mintea omului, ea apare în urma experienţei, deci prin procese cognitive care ţin de raţiune. Iată deci o contradicţie majoră care ar conduce mai mult ca sigur la prăbuşirea întregului sistem.            

    O altă problemă apare în cazul transei propriu-zise… Întrucât aceasta nu poate fi demonstrată fizic, nefiind altceva decât un vis şi întrucât visele ţin de o parte a minţii pe care încă nu o cunoaştem în deplinătatea ei, nimic nu este sigur. Iată de ce a întemeia certitudini pe baza unei incertitudini fragrante este absurd!            

    Ca să nu mai vorbim de toate calităţile pur terestre (minerale, caracteristici…) atribuite unor sfere presupuse a fi deasupra fiinţei. În momentul în care întemeiezi un presupus univers metafizic (deasupra fiinţei, supranatural) prin idei fizice, aluneci în eroare. Iată de ce este imposibil să argumentezi un concept religios – făcând aceasta, îi negi însăşi caracteristicile pe care tu le-ai presupus imuabile. Totul se reduce la un absurd pe care foarte puţini îl pot sesiza.            

    Şi ar mai fi inadvertenţe, dar nu este locul aici să ne afundăm în abisul alchimic musulman.             

    Însă sistemul nu trebuie să se prăbuşească. Pentru că, citind printre metaforele religioase, observăm percepte filosofice complexe. Ele pot fi luate separat şi analizate, scoase din cadrul mare al sistemului. Astfel, se vor găsi idei bune, care pot fi preluate şi aplicate cu succes chiar şi astăzi.             

    Dacă reuşim să privim ca o simplă metaforă, ca un basm de adormit copiii, vom observa ascunsă în spate o simbolistică avansată. Şi, ţinând cont că nu avem de unde să cunoaştem adevăratele intenţii ale marilor fondatori de religii, putem încerca să înţelegem măcar acest aspect.       

    Aşadar, până la urmă trebuie să admitem veridicitatea acestei călătorii iniţiatice, dar nu atât ca un pelegrinaj divin, cât ca o introspecţie severă, menită să scoată în faţă adevărata natură a unei fiinţe umane roasă de incertitudinea existenţei sale trecătoare. Pentru că, în lumea oamenilor se ştie că se moare. Iar asta ne dă peste cap lunga aşteptare care devine viaţa…