Instalarea „Coloanei dăinuirii noastre” în Piaţa Mică schimbă paradigma culturală a acestui spaţiu istoric…

    În Piaţa Mică, recent restaurată general, ocazionat de organizarea expoziţiei „Tezaure Umane Vii” – expoziţia etalon şi simbol a proiectelor Muzeului ASTRA dedicate promovării valorilor spirituale ale identităţii noastre, în anul 2007 a apărut un  obiectiv de sculptură monumentală în lemn, inspirată din modestul instrument folosit la ţesutul lânii, de către ţărăncile maramureşene, numit „fusul cu zurgălăi”.

    Creaţie artistică remrcabilă, înzestrată cu câteva modele decorative ce aparţin patrimoniului simbolistic arhetipal al românilor, coloana din stejar, înaltă de 5,5 m, este opera unui ţăran de geniu, pe nume Petru Godja (zis „Pupăză”), din Valea Stejarului, Maramureş, unul dintre cei dintâi creatori populari (ţărani) primiţi în Academia Artelor Tradiţionale din România.                De un simbolism elaborat, de o incredibilă complexitate şi profunzime (dovadă a cunoştinţelor intime de semnatică ancestrală, asimilată prin tainele de nepătruns ale mecanismelor tradiţiei, de transmitere orală), coloana tratează, de o manieră arhitecturală, sculpturală şi decorativă, absolut impresionantă, întreg destinul istoric al neamului românesc, din perspectivă diacronic-culturală, semnificând  dăinuirea unui neam, de sorginte preistorică şi cu o continuitate multimilenară, în vatra etnogenezei sale.            

    La temelia monumentului este un ghizd de fântână ale cărui grinzi de stejar definesc, prin „rosturile” încheieturilor de la capete (romanii le numeau „rostre”), însăşi temelia poporului român constând din cuprinderea şi simbioza a două popoare: dacii şi romanii. Fântâna, de cea mai veche formă tipologică, în care ghizdul doar protejează ochiul limpede de apă (din care  te adapi îngenunchind şi luându-ţi singur apa, pentru potolirea setei), apare ca monumentul primordial al tuturor aşezărilor omeneşti, simbolizând ospitalitate funciară. Ea se alătură fântânii medievale (reconstituită) din Piaţa Mare, sugerând faptul că, deopotrivă satul şi oraşul aveau, încă de la fondarea lor, menirea de a primi drumeţii şi călătorii lumii, cu braţele deschise, de a-i adăpa şi hrăni. Pe ghizdul fântânii, sprijină o cruce având înconjurat centrul său, cu un „colac”, decorat cu celebra „funie maramureşeană”. Crucea „pusă” pe fântână simbolizează esenţa spiritualităţii noastre creştine şi temelia de spirit a neamului nostru, din moşi-strămoşi, de la daco-romani încreştinaţi în sec. II de Sf. Andrei.           

    Funia colacului şi a tuturor elementelor circulare de pe fus, reprezintă simbolul comuniunii spirituale a celor două „jumătăţi” ale unei comunităţi şi a destinului inseparabil dintre cei vii şi cei morţi. La baza fusului, fixat în „miezul crucii”, sunt „zurgălăii” (un montaj din piese având capetele retezate pieziş, ansamblate printr-o împerechere şi petrecere plină de rigoare şi mister, sugerând amestecul tuturor neamurilor călăreţe ce au trecut peste noi, timp de un mileniu, şi care s-au „frânt” fie plecând aiurea, fie lăsându-se asimilate, în timp, de neamul românilor, tolerant şi primitor, statornic în vatra strămoşească, nicidecum aventurier şi niciodată jinduind la pământul şi bunurile altora. Capetele principalelor piese din această construcţie (lucrate cu uimitor talent, numai de ţăranii maramureşeni) sunt  decorate cu „dintele de lup”, semn că deşi nu s-au îndepărtat de credinţa creştină, ţăranii noştri au păstrat, „nesmintit”, veacuri la rând, până aproape de vremurile de astăzi, obiceiul invocării simbolice a spiritului totemic al lupului pentru protecţia curţii şi casei, a familiei, comunităţii şi neamului,, dovada incontestabilă a sincretismului nostru religios.      Pe cele patru feţe ale coloanei, deasupra „zurgălăilor”, apar patru rozete „încolăcite”, două dintre ele, cu câte şase raze, simbolizând cultul soarelui (semn distinctiv, clasic, al popoarelor indoeuropene), celelalte două având o tratare spiralată a rozetei centrale, simbolizând mişcarea planetelor, scurgerea anotimpurilor, lunilor, zilelor şi nopţilor, sensul mişcării fiind cel al astrelor. Între cele două construcţii formate din trunchiuri de romburi suprapuse (simbolizând trecerea succesivă, prin epoci istorice cu structuri economico-sociale felurite), ambele având deasupra un romb aplatizat (simbolizând etapa de sinteză a construcţiei unităţii statale), avem o răsucire a fusului (o mişcare „în torsadă”), identică formei stâlpilor caselor din Gorj, decor ce simbolizează însăşi dăinuirea neamului, trecerea sa prin toate vicisitudinile, plierea sa pe toate cutele unor vremuri contorsionate, cu forţa „custării” ( a supravieţuirii, în sensul rămânerii noastre în legănul şi spiritul propriei etnogeneze, dar într-o urcare necontenită spre înalt, realitate care a generat, din partea savanţilor străini, expresia „poporul român, un miracol”.            Ieşind din vâltorile istoriei, din procesul învolburat de amestecul cu toate seminţiile, aşezate vremelnic sau statornic printre noi, de faceri şi desfaceri a structurilor social-politice, decoraţiunea coloanei se termină cu un „cer senin”, luminat de patru „sori”, înlăuntrul celor patru cercuri, strălucind (semnal al încrederii în ziua de mâine), câte două spice de grâu, în formă de V, semn care simbolizează speranţa în victoria poporului român, în viitor. Apoi, fusul patrulater al coloanei se rotunjeşte şi se îngustează la vârf, devenind săgeata care sfidează orizontul.            

    Instalarea „Coloanei dăinuirii noastre” în Piaţa Mică schimbă paradigma culturală a acestui spaţiu istoric, după aceeaşi logică (pe care o găsesc absolut identică), ca şi în cazul „Coloanei infinitului”, a lui Constntin Brâncuşi, la Târgu Jiu. Simbolistica majoră (dincolo de toată expresivitatea detaliilor decorative) a Coloanei „lui Pupăză”, prin forţa impresionantă imprimată în toate creaţiile monumentale ale maramureşenilor (porţile înalte, bisericile din lemn, a căror „săgeată” a turlei, inspirată de monumentele gotice, „urcă” de la 57 m, în cazul celei din Şurdeşti la 76 m, în cazul celei ridicate, recent, la Săpânţa), confruntată cu monumentul cel mai înalt din Piaţa Mică (Turnul Sfatului) generează – puse faţă în faţă – ideea dialogului dintre culturile rurală şi orală cu cea urbană şi aulică, dintre cea română şi cea săsească invitând în final la dialogul culturii naţionale cu cea europeană. În ultimă istanţă, aceasta este însăşi esenţa provocării Capitalei Culturale Europene, Sibiu 2007, exprimată prin sintagma „Sibiu – oraşul culturilor”.            

    În contextul particular al structurii etnosociale a Sibiului (depopulat după 1990, într-o proporţie larg majoritară, de populaţia germană), Primăria Sibiului (şi volens-nolens şi Asociaţia Culturală Europeană-Sibiu 2007, prin faptul, dorit cu insistenţă, ca primarul să fie şi preşedintele Asociaţiei) s-au orientat, predilect, spre martorii istorici ai cetăţii medievale: monumentele istorice şi patrimoniul istoric (şi artistic) al Muzeului Brukenthal, la rândul său, un obiectiv istoric. La rândul nostru, locuitorii cetăţii, de origine română (azi, imens majoritari), suntem determinaţi, în condiţiile limitării capitalei cultural-istorice la frontierele fizice (topice) ale cetăţii Sibiului (în timp ce luxemburghezii şi-au asociat un amplu teritoriu internaţional, format din zonele cele mai semnificative din Belgia, Franţa şi Germania, în planul unei istorii medievale comune), voim a ne proiecta (şi revela) propria identitate culturală, pe care nu o putem afirma mai deplin, mai revelator şi mai semnificativ, decât prin valorile culturii tradiţionale. Împlinim astfel, dorinţa exprimată de Bariţiu de a argumenta, că niciodată destinul istoric al Sibiului, nu s-ar fi împlinit şi rotunjit pe măsura celor petrecute fără contribuţia Hinterlandului satelor româneşti dinprejur.            

    Expoziţia generică „Tezaure Umane Vii” pentru programul nostru din 2007, , Galeriile de Artă Populară (instalate la parterul Casei Artelor), Studioul „ASTRA Film” (situat în mansarda imobilului de la nr. 12 din Piaţa Mică), primesc, într-o măsură semnificativă şi revelatoare, prin coloana înfiptă în centrul istoric al Sibiului, suprema şansă de a fi ambasadorii acreditării propriei noastre identităţi.            

    Prin sugerarea funcţiei îndeplinite de instrumentul (banal, preistoric), care a inspirat sculptura monumentală, aceea de unealtă activă ce îndeplineşte funcţia „torsului”, acest monument, de tipul „coloanelor”, devine expresia simbolică a însăşi devenirii noatre istorice, căci ce altceva este existenţa în plan cultural a popoarelor lumii, a celor care nu au jucat un rol militar agresiv, care nu au avut tentative expansioniste, care nu au stat la baza progreselor tehnice universale şi nici la temelia marilor reforme culturale-artistice, fiind „condamnaţi” la o existenţă introvertită (refugiindu-ne în folclor), decât „un tors” molcom şi discret, cel mai adesea în intimitatea caselor noastre, din caierul istoriei universale.            

    În vremea tăcerii, izvoarele scrise, a uitării sau ignorării cancelariilor străine, infirmă sau ignoră existenţa nostră şi lucrarea noastră fundamentală în istorie, aceea de a lucra pământul, în derularea anonimă a obligaţiilor îndătinate, timp de un mileniu (mileniul migraţiei popoarelor nomade), de a da stăpânilor vremelnici dijmă (zeciuiala) din roada pământului şi din toate bunurile subpământului (sare şi păcură, fier şi aur), supravieţuind miraculos, noi ne-am „tors”, „urzit” şi „ţesut” propria noastră identitate culturală, purtată spre veacul XXI prin forţa impresionantă a Tradiţiei orale. Arhiva instituţiei noastre, fabuloasă, atât filmică cât şi fotografică, cu proiectele sale cinematografice şi expoziţionale, susţine cu aplomb şi mai ales cu argumente irefutabie, acel program preluat din Recomandările (1989 şi 1999) şi Convenţiile UNESCO (2004 şi 2005) şi constând în însăşi paradigma superioară a sec. XXI: păstrarea identităţii culturale naţionale sau comunitare, definită prin sintagma „patrimoniul cultural imaterial” şi botezată „Tezaure umane vii”.            

    Iată în ce mod se cere privită şi „înţeleasă” „Coloana dăinuirii noastre”, aşezată în Piaţa Mică a Sibiului, în zilele de debut al unei noi Capitale Culturale Europene, în anul 2007. Iată care este principalul mesaj cultural adresat de Muzeul ASTRA unei Europe întregi (care ne-a cuprins recent în structurile sale organice): esenţa cultural-istorică a Sibiului (şi prin extensiune, a Ardealului şi chiar a României) este multiculturalitatea, iar  datoria noastră sacră, deopotrivă a românilor şi saşilor, a maghiarilor şi rromilor, este să o cultivăm, să o apărăm şi să o promovăm în cadrul programului comun, în semn de respect pentru ctitoriile înaintaşilor şi în semn de mare răspundere pentru păstrarea policromiei culturale a Europei.            

    Meritul unui ţăran septuagenar din Maramureş, Petru Godja, va rămâne de-a pururi acela, de a fi instalat la kilometrul 0 al Culturii europene din anul 2007, o coloană simbol a identităţii cultural-tradiţionale a poporului român, „coloana dăinuirii noastre”.                                                                          

Prof. dr. Corneliu Bucur