Mult cultivat în perioada interbelică,dar şi imediat după cel de-al doilea război mondial, realismul constituie unul dintre curentele cele mai viguroase şi mai durabile în literatura română.

Opera lui Costache Negruzzi, unul dintre reprezentanţii de seamă ai realismului, respectă, în general, principile promovate de “Dacia literară”. În mare opera lui este inspirată din realităţi social-istorice româneşti şi din folclor.

“Provinţialul îmblă încotoşmănat într-o grozavă şuba de urs; poartă arnăut în coada drosci, înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint ; şuba de urs , arnăutul şi ciubucul sunt cele trei neapărat elemente a boierului ţinutaş; fară ele nu se vede nicăieri. Figura lui e lesne de cunoscut: cel mai adese este gros şi gras , are faţa înflorită , favorite tufosi şi musteţi răsucite,dar,pre langă aceste fireşti podoabe, natura ,ca o milostiva mumă, a răspandit asupra-i şi un nu ştiu ce care vorbeşte main tare ocilor ispitiţi decat orice alta…” C.Negruzzi, fiziologia provintialului,1840)

În literatura română se poate vorbi de existenta elementelor realiste în opera fundamentale ale unor autori ca: I.Creangă, I.L.Caragiale, D.Zamfirescu, L.Rebreanu, I.Slavici, M Preda, etc.

În perioada interbelică  se observă două importante tendinţe ale realismului: diversificarea şi adâncirea. Realismul se apropie de punctul cel mai înalt  odată cu romanul Ion, de Liviu Rebreanu(1920). Important autor interbelic, Liviu Rebreanu se face remarcat prin prisma operei sale bogate; romanul social : Ion, Răscoala şi romanul psihologic Padurea spânzuraţilor, Adam si Eva, Ciuleandra, etc.

Preocuparea pentru social , una din caracteristicile realismului, e nelipsită din majoritatea  operelor  lui Rebreanu..

“ Nu frumosul, e o născocire omenească , interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Cand ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume [….] a crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia literara nu poate fii decât sinteza. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fii având şi trebuie să aibă  asemănari cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremnurile.Unic e însă numai sufletul.Viaţa eternizată prin miscări sufleteşti-realism ” (L.Rebreanu, articolul Cred din vol. Amalgam,1943)

Glorificarea binelui,sentimentul belşugului şi al puterii,respectul acordat tradiţilor, respectul faţă de cei de acelaşi rang social şi dispreţul faţă de cei de rang inferior, sunt sentimente ce le simţi în arta realistă. Într-o lume absurdă,în care nimic nu are sens, singura valoare o reprezintă luciditatea.

“Am vazut zarafi fară capital, fanfaroni şi maloneşti, cari sărăcesc lumea prin dobanzile lor cele nemăsurate ; lipscani  şi bogoşieri care îşi împodobesc magazinele  cu marfă putredă  şi cu oglinzi mincinoase şi ,dandu-şi ton de mari capitalişti ,ruinează societatea.

prin falimente frauduloase ,ce se efectuiesc foarte lesne în ţara noastră ;băcani cari vând rapiţa în loc de undelemn,orez îndoit cu pietricele  ca să tragă mai greu la cântar  şi cafea amestecată cu orz şi fasole .Am văzut cârciumari amestecând vinul  cu apă şi vânzând cu ocale  cu două funduri ,măcelari şi precupeţi  vânzând cu cântare strâmbe  şi m-am mâhnit , căci răul este foarte mare, dar n-am gasit în aceşti amăgitori decât nişte hoţi  sau ciocoiaşi ordinari  ieşiţi din şcoala voastră…N.Fillimon, Ciocoii noi si vechi,1863)

Între adevăr şi aparenţă nu există deosebire  de valoare :ambele reprezintă un mod de a întelege viaţa. Pentru ca omul să aleagă doar binele şi adevărul, el trebuie în primul rând să fie capabil să le deosebească de rău şi, respectiv eroare.

Atitudinea critică faţă de societate susţinută de I.L. Caragiale într-un stil sobru şi impersonal  depaşeşte de multe ori graniţele imaginaţiei.

“Teatrul  este o artă constructive, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni  din cauza caracterelor şi a patimilor lor. Elementele cu care lucrează sunt  chiar arătările vii şi imediate ale  acestor conflicte. Convenţionalitatea acestei arte este cea mai grosolană posibilă; căci intenţiunea de a arăta obiectul, care aici sunt conflictele morale ivite între oameni,se realizeaza prin arătarea obiectului chiar întocmai. Aici intenţia artistului îmbracă ,în carne şi oase adevărate,figurele ce ne arată : toate sunt nu spuse, ci aievea înfăţişate ;bucuria râde din ochi vii, durerea plânge cu lacrimi adevărate, faptele cer timp: şi, precum în natură trebuiesc să treacă vreme şi împrejurări peste obiectul real pentru ca el să se modifice  în o stare dată a lui,asemenea trebuiesc  să treacă împrejurări şi, prin urmare, vreme reală  pentru ca sa se desăvârşească  aratarea  intenţionată ” ( I.L Caragiale, oare teatrul este literatura ?)

Sunt prezentate, la modul obiectiv fapte, sentimente, idei; personajele tipice de multe ori, în împrejurări tipice, ne transmit ceea ce gândesc si ceea ce simt

“Prima mea obsesie , înainte de a concepe o poveste sau un roman, este ca ceea ce scriu să fie adevarat, să aibă viaţă, cititorii să creadă că totul a fost real . Eu nu pornesc de la idei sau sentimente în mod unilateral, ci mă gândesc că trebuie să realizez o lucrare credibilă. Temele mele preferate sunt cele din lumea ţărănească. Tot timpul am fost dominat de sentimentul universului copilăriei mele ţărăneşti pe care am vrut să-l reconstitui. Când s-a produs prima incercare, atunci mi-am dat seama că acest univers cuprinde în el fapte şi evenimente care cuprindeau familia şi chiar întregul sat. Descoperind acest lucru, posibilităţile mele de investigaţie în lumea ţărănească  s-au lărgit. Posedam o cheie pentru cunoaşterea lumii.’’(M.Preda,interviu reprodus dupa morometii,1981)

Un  conflict dureros se manifestă într-e nevoia firească a omului de a simţii ca viaţa sa are un sens, pe de-o parte, şi lipsa de sens a lumii.Problema sensului vieţii  se afla în interdependenţa cu sentimentul absurdului

Dintre  marii scriitori clasici Ioan Slavici rămâne prin excelenţa  scriitorul realist de factură obiectivă  remarcat şi de G.Calinesc în Istoria literaturii Române, dar şi de criticul literar  de-o înaltă ţinută,Eugen  Simion. De asemenea Mihai Eminescu  îl face remarcat într-un ziar al vremii la care lucra ca redactor,ziarul Timpul “Ioan Slavici e înainte de toate un autor pe deplin sănătos  în concepţie; problemele psihologice pe cari  le pun sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscator al naturii  omeneşti ; fiecare din chipurile cari trăiesc  şi se mişcă în novelele sale  e nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului ,nu seamană în exterior cu ţăranul român, în port şi în vorbă ,ci au fondul sufletesc al poporului,gândesc şi simt ca el.”(M.Eminescu, articol din Timpul, 1882)