Aceasta este povestea bunului meu prieten Florin Marinescu! O poveste dureroasă, dar intru totul adevărată…

Ne-am cunoscut prin 2001 la un cenaclu literar găzduit pe internet! Cenaclul Agora! Am avut acolo o mulţime de argumente… literare. Apoi ne-am împrietenit! Când mi-a trimis prima poză am fost bolnav trei zile*! Toţi cei care l-au cunoscut au simţit prietenia cu el ca un privilegiu! Printre aceştia m-am numărat şi eu! L-am cunoscut bine, timp de 5 ani, prin corespondenţa sutelor de mailuri care mi le-a trimis. Apoi, în 2004, când am vizitat România, m-am dus la Alexandria, unde locuia, să-l întâlnesc personal. Am stat cu el o zi, şi am avut parte de unele dintre cele mai frumoase clipe din viaţa mea! Florin Marinescu era învăluit de un mare mister, de fapt de o mare tragedie! Cu toată soarta dură, a fost un literat de excepţie, un poet, un eseist, un filosof, un suflet nobil şi un om de mare caracter. A trecut în nefiinţă vineri, 16 iunie 2006, la 3 luni şi 5 zile după ce a împlinit 50 de ani! Astăzi, 12 martie 2007, ar fi trebuit să împlinească 51 de ani! Fie-i memoria veşnică! Înainte de a prezenta povestea lui adevărată (scrisă de el), am să vă redau câteva mailuri ale unor oameni care l-au cunoscut şi care au fost şocaţi de dispariţia lui Cycas (n.b. pseudonimul său literar)

George ROCA (Sydney, Australia)

———————————————————————————-

– Mă numesc L.M. şi sunt o profesoară de franceză din Iaşi. Nu aveţi de unde să mă cunoaşteţi… Florin Marinescu îmi vorbea des despre dvs. A FOST un mare OM! M-aş bucura dacă mi-aţi răspunde la e-mail. Adresa mea de yahoo messenger este: z…@…


– Doamne! Ce s-a întâmplat cu Florin?! Cum să nu vă răspund! Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu Florin? I-am scris câteva e-mailuri şi nu mi-a răspuns. Spuneţi-mi tot! Vă rog! Om mare? Doamne… Gigant! Scrieţi-mi repede… (George Roca)


– S-A DUUUUUUUS…! In memoriam Florin Marinescu ( cycas56): „S-a dus şi cântecul/ S-a dus poezia/ S-a dus culoarea/ S-a dus un vis al unui om care ştia cum cresc florile/  Care ştia ce gust are muzica cerului…/ S-a dus ca o umbră trecătoare/ Nu plângea decât cu sufletul lui amărât/ Nu râdea decât rar/ Atingea fiecare rază de soare cu gândul/ S-a dus şi poate, dincolo îşi va găsi liniştea pe care aici a căutat-o în fiecare cuvânt spus cuiva/ În fiecare cuvânt aşteptat ca să-ţl hrănească încă o zi/ S-a dus un… om!/


– Of, Doamne! Nu am mai întâlnit aşa un suflet nobil ca al lui. Când s-a dus? Dragul de el… Povestiţi-mi vă rog tot ce ştiţi de el. (GR)


– Nu pot… decât să plâng… să aprind lumânări… să scriu… şi iar să plâng… să ascult muzica pe care o ascultam împreună pe net şi să spun în final: Păcat! Dumnezeu să-l odihească! (L.M., Iaşi, 19 iunie 2006)

———————————————————————————-


George,

Vestea că Florin nu mai este, m-a terminat! De ce-a murit? …de parcă n-ar avut destule probleme… Tu de unde ştii? Cum ai aflat acolo în Australia? Gândul că el e-n pământ acum e de neînchipuit ! Scrie-mi cum s-a întâmplat ! Cycas… a plecat… neştiut de nimeni! Nu credeam să moară vreodată… Sunt praf! Dumnezeu să-l odihnească pe Florin! (C.B., Craiova, 23 iunie 2007)

———————————————————————————-


Draga George,

 E ceva tipic românilor, să se cunoască şi apropie la necaz! Eliade zicea că avem cel mai dezvoltat cult al morţii! Aşa o fi? Eu am aflat despre Florin de la copiii mei, Andi (24) şi Ioana(20) care încă mai sunt în ţară şi pe care-i aşept aici, în Noua Zeelandă, peste câteva luni. Despre tine ştiu de la Florin, iar adresa ţi-am găsit-o pe net, unde am văzut că apari în destul de multe locaţii, am luat-o pe prima care a apărut şi astfel ţi-am scris. Eu am copilărit cu Florin, de la grădiniţă, am stat pe aceeaşi stradă la câteva case distanţă şi am făcut generala împreună, liceul, şi apoi facultatea de zootehnie. Florin a fost omul care mi-a schimbat destinul de doua ori în viaţă, odată când m-a determinat să fac zootehnie, iar a doua oară, când mi-a dat o adresa unde am găsit un coleg cu care am emigrat în Noua Zeelandă, acum un an şi 6 luni. Încă sunt sub efectul tristului eveniment (nu-mi regăsesc liniştea de vreo săptămâna) şi nu pot să scriu prea mult pe tema morţii lui Florin… Te rog dă-mi un răgaz mai mare şi vom vorbi mai mult despre el, am multe amintiri care trebuiesc împărtăşite şi celorlalţi. Am să-ţi trimit două fotografii, una de acum 24 de ani de la cununia lui Florin şi ultima… Pe curând. Cu simpatie,

B & F (Ashburton, New Zealand, 24 iunie 2006)

———————————————————————————-

Florin MARINESCU

AMINTIRI VESELE ŞI TRISTE

 

Am vãzut lumina zilei, în anul de „graţie” 1956, pe 12 martie, într-o minunatã zi de’nceput de primãvarã, în localitatea Alexandria, undeva în sudul României. De când mã ştiu am fost o fire mai timidã, mai retrasã şi ultimul lucru pe care l-aş fi vrut sã-l fac, era, sã atrag într-un fel sau altul atenţia asupra mea. Lucrul ãsta, odatã cu trecerea timpului, s-a dovedit a fi greu de realizat, iar acum, de-a dreptul imposibil.

Cronsider cã am avut o copilãrie aproape normalã, raportatã la aceea vreme. Am fãcut grãdiniţa de rigoare, am învãtat poeziile de rigoare, eram destul de talentat, jucam în toate piesele de teatru, recitam pe la serbãri, cântam la cor… Nu reuşeam sã mã „fofilez” deloc, deşi aş fi vrut!

Lucrul ãsta s-a prelungit şi de-a lungul şcolii generale, ba mai mult decât atât, şi-n liceu. De pe la 10-12 ani, am început sã descopãr natura şi sã fiu atras de frumuseţile şi enigmele acesteia. Vreau sã zic, m-am îndrãgostit iremediabil de copaci, de iarbã, de flori, de animale, de gâze, de fluturi, de albine, de cer, într-un cuvânt, de naturã!

Pe latura de sud-est, oraşul Alexandria este mãrginit de râul Vedea şi de o pãdure nu prea mare. Pãdurea aceasta mi-a bucurat copilãria, pot zice chiar cã m-a crescut! Acolo mã refugiam în zilele cãlduroase ale verii şi în cele geroase ale iernii. Cunoşteam copacii, pe cei singuratici, sau pe cei care gãzduiau la subsuorile lor cuiburi de pãsari, pe cei sãnãtoşi şi pe cei gãunoşi sau strâmbi, cu timpul înţelegând cã îmi pot deveni tovarãşi şi sfetnici rãbdãtori şi de încredere în meditaţii sau ample şi profunde cãutari interioare. Partea interesantã şi liniştitoare pentru mine era singurãtatea mea cu pãdurea, faptul cã nimeni nu mã însoţea, prietenii mei de joacã de la acea vreme preferând „sã facã un folbal” sau orice altceva cu mingea – minge de care eu înca de-atunci m-am dezis şi n-am mai revenit asupra hotãrârii nici astãzi.

Vara, mergeam la ţarã. Acolo, un frate de-al mamei, brigadier la C.A.P, mã lua la secerişul grâului. Universul estival al copilariei mele era fantastic şi variat. Alegam prin lan, biciuit cu plãcere de spicele grele, prindeam pui de prepeliţe şi de iepuri, culegeam maci… Noaptea dormeam în curte, pe cergã, înveliţi cu şube sau plãpumi, cu ţârâit de greieri în urechi şi cu toate stelele cerului deasupra capului. În liniştea nopţii, eram doar eu, natura, cerul şi pãmântul. Toate aceste lucruri minunate se intâmplau la bunica din partea mamei, care locuia în partea de sud a oraşului, „de la vale” cum i-se spunea la acea vreme, unde oamenii semãnau foarte mult cu personajele din scrierile lui Marin Preda, în sensul cã lucrând pãmântul şi crescâd animale, duceau o viaţa sfânta, simplã şi curatã, fapt care pentru mine era o încântare continuă şi totodatã motivul pentru care acolo îmi petreceam vacanţele de varã. Bunica mea, era o femeie aprigã, femeie de o frumuseţe şi curăţenie sufleteascã şi trupeascã deosebitã şi deşi nu ştia carte şi n-a purtat niciodatã pantofi, avea o demnitate care foarte rar am ăntalnit-o. Acest lucru mi-a marcat şi influenţat modul de a gândi.

În timpul şcolii, cred că nu m-am remarcat prin fapte deosebite şi de aceea nu prea am ce povesti prea multe. Mai luam şi eu din când în când câte un premiul II, sau câte o menţiune, ca toţi şcolarii, în rest, lucruri banale, ca sã nu le zic normale. Nimic nu prevestea „FURTUNA” care urma sã-mi frângã aripile şi sufletul. Sau mai bine zis -furtunile – pentru cã au fost mai multe, şi încã mai sunt…

Spre sfârşitul liceului se punea întrebarea: ce am de gând sã fac cu viaţa mea dupã absolvirea celor 12 clase! Liceul pe care-l urmam nu îmi plãcea de loc, deoarece era cu profil de matematicã-fizicã, fapt care m-a fãcut ca în ultimul an al acestuia, sã mã pregãtesc singur pentru examenul de admitere la facultatea de Zootehnie a Institutului Agronomic „Nicolae Bãlcescu” din Bucureşti. Îmi amintesc cum o parte din colegi, ba chiar şi dirigintele clasei mele, mã cam luau un pic peste picior pe tema asta, zicându-mi „fermierul’’, fapt care nu mã deranja deloc.

Studiul îmi era destul de greu, deoarece nu prea aveam unele noţiunile şi acel limbaj de specialitate pe care-l posedau cei ce urmau liceele agricole, dar pânã la urmã am reuşit sã depãşesc cu bine toate obstacolele. Aveam un atu foarte mare – o făceam din pasiune – pentru ca EU asta vroiam sã fac. Liceul l-am absolvit în 1975, an în care am şi dat examen de admitere la facultate.

Am plecat de-acasa spunându-le pãrinţilor cã „ma duc sã mã fac inginer”. Nu m-au crezut. M-am dus în ultima zi de inscrieri, ţin minte cã era într-o sâmbãtã, „zi scurtă”, şi necunoscând Bucureştii, m-am rãtãcit, ajungând din greşealã la cimitirul Strãuleşti. Am intrat în panicã, ceva parcã-mi prevestea a rãu, m-am aşezat pe-o bancã, mi-am aprins o ţigarã şi-am încercat sã m’adun puţin. În final, am dat toţi banii care-i aveam la mine – care erau de fapt pentru biletul de tren de întors acasă- unui nene cu taxi-ul. Acesta m-a dus în cea mai mare vitezã posibilã – pentru mine, parcã se mişca ca melcul – la poarta cetãţii care trebuia sã o cuceresc, Institutul Agronomic! Am ajuns când secretara încuia uşa sã plece! M-am rugat de dânsa, cu lacrimi în ochi, o mulţime de timp, sã-mi primeascã dosarul. Se uita la mine şi se purta în asa fel, de parcã o rugam sã mã declare deja admis. Într-un târziu, topindu-se gheaţa de pe inima ei, s-a înduioşat şi mi-a primit dosarul. Am mulţumit cerului pentru norocul avut!

Întâmplarea, şi poate nu numai, a fãcut sã reuşesc „din prima”. Am fost clasat al nouãlea din cei osutãdouãzecişicinci admisi şi – fie vorba ’ntre noi – nu speram atât de mult. Am candidat la secţiunea „incorporabili”, urmând ca între examenul de admitere şi începerea cursurilor sã „executãm”  nouã luni de armatã „TR”( termen redus). Aşa cã în septembrie 1975, am început sã fac parte din trupele armatei române, la U.M. 01056 – Vânãtori de Munte – Câmpulung Muscel – Argeş. A fost o perioadã din viaţa mea, pe care aş repeta-o oricând.

 

La armatã totul mi s-a pãrut deosebit. Destul de greu, dar extraordinar de frumos. Era prima mea ieşire în lume, ca să zic aşa, eram singurul care puteam avea grijã de mine, eram pe cont propriu, puteam sã fiu eu cel real, pus în situatii noi, între oameni noi, în locuri noi. Totul mi se pãrea nou, ba mi se pãrea cã şi eu sunt nou! Şi poate chiar am fost. Am fãcut ski, cãlãrie, alpinism, supravieţuire, cãlire fizicã şi moralã, ba am fãcut şi arest şi sunt convins cã unele chestii, mi-au fost uneori de folos dupã aceea. În luna iunie m-am întors acasã cu gradul de sergent – nu pentru vreun merit deosebit, ci doar pentru cã aşa era jocul – trebuia sã ne treacă în rezervã, sergenţi! Unii chiar au luat-o de bunã…!

 

Primul an de facultate l-am început în toamna anului 1976. Din cauza unor divergenţe de opinie şi a exteriorizãrii mele neregulamentare: pãr lung, barbã, blue-jeans rupţi, am „reuşit” sã mã fac antipatic tocmai profesorilor a cãror materie era pusã în anul întâi, ca sã mai „rãreascã” din noi. Era  prima triere. Profesorii, Octavian Eugen Bica Popii de la Anatomia Topograficã şi Descriptivã a Animalelor Domestice şi Mihai Şerban de la Biochimie Animalã, m-au trântit cât au putut de tare. Şi nu pentru cã materiile erau prea grele, ci doar modul lor de-a înţelege noua generaţie şi pretenţiile lor erau prea absurde. Cert este cã am ratat anul întâi şi m-am pomenit „cu valiza-n mânã”, aşa cum îmi preziseserã ilustrii profesori!

Şi uite aşa se nãruia tot visul meu, dintr-o neînţelegere fãrã sens şi rost. Atunci am simţit cã ceva în mine a murit. A fost un şoc prea brutal, iar eu fiind prea fraged nu eram pregãtit pentru aşa ceva! Fără să fiu tendenţios am pus tot dezastrul care a urmat, pe seama acestui lucru.

Am revenit în urbea natalã, cu aripile frânte, fiind convins c-am dezamãgit pe toatã lumea. Aşa şi era, dar faptul cel mai insuportabil era cã nimeni nu-mi spunea asta, toţi vroiau sã mã menajeze, situaţie care fãcea ca rãnile sufletului sã mã doarã şi mai rãu. Am început sã lucrez la un complex de creşterea porcilor, din apropierea oraşului, ca muncitor necalificat – adică porcar.  Aşa îmi trebuie – îmi ziceam – dacã nu am putut sã mã acomodez şi fac faţã exigenţelor eticii universitare! Poate vroiam sã mã auto-pedepsesc şi o vreme am fost destul de intransigent cu mine. Şi poate încã mai sunt.

 

La „porcãrie” era un program infernal, de la şase dimineaţa până la şapte seara. Fãceam naveta, iar seara când ajungeam acasã, trebuia sã-mi las hainele la intrare – de fapt afarã – şi sã mã spãl de mai multe ori ca sã scap cât de cât de mirosul de porci. După cinci-şase luni, am observat cã ai mei strâmbau mereu din nas – şi aveau de ce – de câte ori mã întorceam de la serviciu. Pânã la urmã am renunţat! Am mai lucrat o vreme la un siloz de cereale, tot muncã necalificatã şi tot prost plătită, iar mai apoi, am dat un fel de examen – de fapt o probã practicã – şi am devenit… decorator de vitrine! Pot zice cã m-am calificat la locul de muncă şi chiar îmi plãcea ceea ce fãceam. La scurtã vreme, având oarecare înclinaţii artistice, am devenit foarte apreciat de cãtre colegi. Lucram într-un colectiv restrâns, eram doar patrusprezece, adicã eu, un bãtrânel în pragul pensionãrii şi douãsprezece fete tinere si frumoase, care mã rãsfãţau tot timpul, ce mai, un colectiv minunat.

În toatã aceastã perioadă am continuat sã învãţ, aşa cã anul urmãtor am dat din nou examen, dar faptul cã fãcusem deja un an de facultate, cred, mi-a creat un fel de blazare pãguboasã şi n-am tratat lucrurile cu seriozitate maximã, pentru cã spre surprinderea generalã – şi chiar a mea – nu am reuşit sã trec examenul de admitere. Jena era întrecutã doar de uimire! Din momentul acela mi-am zis: „gata cu joaca, deoarece se face târziu!”.

 

M-am apucat sã învãt temeinic, cu seriozitate, stil şi metodã, cã-mi roşeau obrajii de ruşine şi în anul care a urmat, am luat examenul de admitere. Iatã-mã din nou „studinte”! Am intrat al şaptelea din o sutătreizeci de admişi, direct cu bursã – bursã de care niciodatã nu s-a aflat pe acasã.

Lucrurile începeau sã se repete! De fapt mã învârtisem în cerc trei ani si ajunsesem tot acolo de unde pornisem. Cu prima serie de colegi, fãcusem armata şi încã de acolo prieteniile se legaserã. Atunci stabilisem pânã şi felul cum ne vom grupa în camerele de la cãmin. Acum, foştii mei colegi, aveau deja un avans de trei ani faţã de mine, iar de cei noi, pe care nu-i cunoşteam, nu m-am mai apropiat. La rândul lor, şi aceştia fãcuserã armata împreunã şi „bisericuţele” erau stabilite deja.

Am hotarât sã-mi caut o gazdã în apropiere de facultate. Prieteni mi-am fãcut mai mult din rândul fetelor, cu care, de când mã ştiu, am comunicat mai bine decât cu bãieţii. Se pot discuta cu fetele probleme mult mai importante şi mai serioase decât cu baieţii, aceştia fiind mai superficiali…

Profesorii, care cu trei ani în urmã îmi „puseserã valiza în mânã’’, au fost foarte surprinşi sã mã revadã, ba unul dintre ei, nu s-a putut abţine şi chiar m-a întrebat: „iar ai venit  mã?’’ – dar mai apoi, nu mi-au mai creat necazuri. Începuse totul să meargã din nou bine. Timpul îşi urma cãrarea şi viaţa la fel! Anii treceau repede, mai un examen, mai o vacanţã, mai o practicã, mai o restanţã… În anul al doilea, era 1981, am cunoscut o fatã, o educatoare şi în cateva luni dupã aceea am „pus de-o cununie”! Nu cred cã m-am gândit prea mult, dar s-a ’ntâmplat. În 1982, pãrinţii mei, care cu câţiva ani în urmã îi cumpãraserã sorei mele un apartament în Alexandria, au vrut sã-mi facã şi mie un cadou şi mi-au cumpãrat un autoturism Dacia 1310. Maşina a fost luatã în rate, iar pentru faptul că eu eram student – actele au fost fãcute pe numele tatãlui meu. Eu, probabil, nu aveam cum justifica plata ratelor care mai erau de achitat. Sã vedeţi ce important a fost lucrul asta, peste ani şi ani… Rãbdare!

Eram sãnãtos „tun’’, la aceea vreme. Nu vãzusem spitalele decât pe dinafară, iar pe dinăuntru – doar cu prilejul vreunei vizite fãcutã vreunei cunoştinţe aflatã în suferinţã, doar atât! Starea asta de lucruri, avea sã se sfârşeascã mai curând decât m-aş fi aşteptat, fãrã nici un avertisment prealabil şi aparent, fãrã nici un motiv ştiut. Spre finalul ultimului an de facultate, am observat cã la mersul foarte grãbit, se produce o durere progresivã la nivelul muşchilor posteriori ai gambei – gemenii -, un fel de „cârcei”. Cu timpul, durerile au început sã devinã mai insistente, impunându-se un control medical. Dupã acesta, medicii mi-au comunicat cã s-ar putea sã am o formã de arteritã, totuşi diagnosticianul fiind foarte rezervat… Am aflat mai apoi cã sufeream de „Trombangeitã Obliterantã – Burger”! Boala apare de regulã dupã vârsta de cincizeci de ani. Eu, oricum, nu auzisem de ea şi credeam cã e vreun fel de gripã sau ceva de-alde astea.  De aceea, nici nu i-am acordat prea mare atenţie…

În anul 1983, am terminat facultatea şi am primit repartiţie la Complexul de Creşterea Suinelor (porci) – (culmea!) la acelaşi complex, la care cu ani în urmã fusesem muncitor necalificat, adică porcar. De data asta mã întorceam ca inginer! N-a fost însã, deloc simplu şi uşor, pentru cã oamenii de-acolo erau cam tot aceiaşi, şi în loc sã-mi zicã „dom’inginer” mi se adresau cu „bã Florine”, aşa cum o fãceau cu ani în urmã, când mă trãgeau de şireturi, ca sã zic aşa. Nu cã m-ar fi interesat vreun pic sã-mi zicã într-un fel special, ci pentru faptul cã în relaţiile de muncã se impune o oarecare ierarhie, necesarã pentru buna desfãşurare a procesului de lucru, iar eu fiind cadru de conducere nu puteam sã-mi desfãşor activitatea în bune condiţii de disciplinã. A fost destul de dificil şi mã gândeam uneori cã nimic nu este întâmplãtor şi parcã din nou mã învârteam în cerc!

Spre sfârşitul anului 1983, pe 21 decembrie, mi-au venit pe lume cele douã fetiţe gemene, Roxanna-Mirella şi Yvonne-Silvya. Mã uitam la mine şi nu-mi venea sã cred… Eram mulţumit! Priveam la mine, priveam în jur şi ce vedeam?  Aveam o casã – locuiam împreunã cu pãrintii, dar casa era destul de mare – , aveam o meserie pe care mi-o alesesem şi pe care o iubeam, aveam o soţie pe care mi-o alesesem, aveam doi îngeraşi de fetiţe, aveam o maşinã… Era totul aproape bine! Aveam prieteni, eram tânar, priveam viitorul drept în ochi, dar… Dumnezeu, nu doarme… Era poate prea mult pentru un simplu muritor! Aşa cã, mi-a mai luat din daruri! De fapt, ca sã fiu mai explicit, a luat TOT! Şi-a început furtuna… „ce mai vuiet, ce mai dezastru…”

Am trecut într-o nouã etapã a vieţii mele – misterioasã pentru mine – un vârtej de evenimente din care nu mai reuşeam sã mã dezmeticesc, pentru cã nu aveam timp… în care totul s-a nãruit ca un castel de nisip fãcut pe malul marii, sfărâmat de „marele” val inspumat. Brusc, boala şi-a adus aminte de mine şi pe la începutul verii anului 1984, mi s-a fãcut o interventie chirurgicalã, care avea sã fie prima dintr-un lung, nesfârşit de lung şir. Era vorba de „Simpatectomie abdominalã stângã”. De fapt, se numeşte abdominalã pentru cã incizia se face la nivelul abdomenului, dar lucrarea constă în secţionarea nervului „simpatic”, aflat pe coloana vertebralã. Incizia nu se face pe spate deoarece în aceea zonã sunt mai mulţi muşchi, care s-ar vindeca foarte greu sau de loc, dac-ar fi tãiaţi. Este o intervenţie destul de complexã, pentru cã în timpul operatiei, intestinele sunt scoase şi puse lângă tine, pe masã, pentru a face loc celor care te opereazã sã poatã ajunge „acolo unde trebuie”, dupã care se introduc la loc, care pe unde au fost (dacã se mai ştie…!). Operaţia mi-a fost fãcutã la Spitalul Colţea din Bucureşti şi a fost, zic, prima dintr-un şir lung şi epuizant, care m-a „redus la forma’’ pe care o am astãzi. A fost îngrozitor, şi nimeni nu credea, uneori nici chiar eu, cã voi rãmâne viu dupã toate încercãrile prin care am trecut.

În anul ce a urmat, mi s-a fãcut o nouã operaţie (simpatectomie) pe partea dreaptã, aşa… „pentru simetrie” şi ca sã nu mã plictisesc! Am mai schimbat un pic şi decorurile „sã nu fie monoton”, de data asta m-au operat la Spitalul Fundeni, tot în Bucureşti. Abordez problema cu puţin umor gri sau poate chiar negru, pentru cã altfel cred c-ar suna destul de trist…

Între timp, lucram la acelaşi complex de… porci şi am fãcut asta pânã-n ultimul moment în care am putut sã mã menţin fizic. Lucrurile mergeau şi mai prost – adica sanatatea mea – şi ca o coincidenţã destul de bizarã, ursitoarele au aranjat lucrurile în felul următor: în ziua în care am împlinit 30 de ani, adicã pe 12 martie 1986, medicii de la Spitalul Militar Central (alt spital!) îmi fãceau un cadou deosebit… îmi amputau piciorul drept! Mai apoi s-au scuzat, cã n-au ştiut cã era ziua mea… dar parcã mai conta? Înainte de amputarea propriu-zisã, mai fuseserã intervenţii prin care mi se amputase degetul mare, apoi toate, apoi se înlocuise artera ilio-femuralã cu o bucatã de venã luatã tot de pe la mine, dar astea, acum, le consider „plevuşcã’’. În total, cred cã m-am urcat pe masa de operaţie de peste treizeci de ori, sau mai corect spus – m-au urcat şi mi s-au făcut tot felul de interventii chirurgicale (bineînteles!), cu tot felul de anestezii în tot felul de spitale şi cu tot felul de doctori! Peste treizeci de operaţii, cã mai pe la-’nceput, le ţineam socoteala şi le ştiam şi numãrul, dar de pe la douãzecişiopt „în amonte” le-am pierdut şirul!

Deci, în 1986, la 30 de ani, mã „trezesc” cu piciorul drept amputat cu vre-o 15 centimetri de deasupra genunchiului. A trebuit sã învãţ din nou sã merg, cu douã cârje şi-un picior şi… n-a fost deloc simplu. Am fãcut şi modificarea la masina ca sã o pot conduce în continuare. Maşina, sãrmana mea maşinã, mi-a împãrtãşit soarta, m-a însoţit peste tot şi a „suferit” şi ea modificãrile respective, în funcţie de câte picioare aveam eu. Adicã la început  – doua, mai apoi unul şi… şi mai apoi  – nici unul! În copilãrie, aveam vie, şi printre bucuriile anuale ale vremurilor acelea se numãra şi culesul viei. Aveam tocmit un cãruţas, care în ziua respectivã, care era pe undeva pe la jumatatea toamnei, venea când noaptea încã nu se spãrsese, încãrcam totul în cãruţã şi când soarele dãdea primul sãrut pãmântului eram la capul locului – cum se spune. Ei bine, cãruţasul acela, nea Stancu, avea lipsã degetul mic de la mâna stângã. Ţin minte cã eram copil, dar mã gândeam în sinea mea „Doamne, oare cât de greu îi este omului asta sã se descurce cu numai nouã degete…!”. Ani  la rând m-am tot intrebat. Din nefericire, am vãzut pe propria mea piele cât de greu este fãrã… nici unul! Acum, îl fericesc pe nea Stancu, dar din pãcate, a trecut de mult în lumea drepţilor. Periplul spitalicesc – ar fi şi ãsta ceva – m-a rãsfãtat cu o nouã… înfãţişare, cu un nou mod de viaţã, cu un nou fel de a privi în general lucrurile, total diferit de cel de pânã atunci şi cu studiul vieţii spitaliceşti – vãzut din interior. Nu este puţin lucru.

Florin MARINESCU

Alexandria, 2001



În urma nenumăratelor operaţii, Florin Marinescu, a rămas fără mâini şi picioare. Scria cu mare dexteritate cu un creion între dinţi. Când a descoperit computerul a întors creionul şi „butona” pe tastatură cu guma de la capătul acestuia. Scria cu o viteză atât de mare încât o bună bucată de timp nu mi-am dat seama că nu e un om normal! Până în ziua când mi-a trimis o fotografie prin e-mail… (George ROCA)

(Va urma)