veneraGeorg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) s-a născut la Stuttgart. A fost influenţat puternic de revoluţia franceză, aderând la ideile revoluţiei. Arată mai mult interes faţă de filosofie şi istorie decât faţă de teologie.


În anii de tinereţe aşterne pe hârtie idei, rezultate din dorinţe şi frământări ale epocii sale. Aceste note sunt publicate între 1906-1907 de P. Rognes şi H. Nohl sub titlul de Hegels Theologische Iugendscschriften[1]. În 1807, Hegel se stabileşte la Bamterg, însă ajunge la Nürenberg directorul liceului din oraş. În 1818, ajunge la Berlin, unde predă până în 1831, când moare.

Operele lui Hegel sunt publicate de câţiva studenţi şi prieteni, între 1832 şi 1837. Din cele 19 volume, numai opt sunt reeditări ale operelor publicate de însuşi Hegel, celelalte fiind redactate de editori după modele de cursuri ale lui Hegel[2]. Sistemul filosofic al lui Hegel este unul dintre cele mai complexe sisteme din istoria filosofiei. Termenii de bază ai sistemului sunt conceptul şi Ideea[3].Conceptul este, pentru Hegel, unirea existenţei şi esenţei, constând în identitatea acestor două noţiuni şi suprimarea lor, dar şi conservarea şi depăşirea lor, în acelaşi timp. Existenţa este ceea ce este dat în chip sensibil, ceea ce este simplă aparenţă. Esenţa reprezintă ceea ce este permanent, identic cu sine însuşi.

Al doilea termen de bază al sistemului, Ideea, poate fi denumit gândirea în totalitatea ei, fiind un act sintetic al raţiunii, universal care este în sine şi particular. Hegel pune Ideea la baza fenomenelor, care constituie întruchipări ale Ideii. Hegel vorbeşte despre faptul că Ideea trebuie văzută ca întreagă realitate, nedepinzând de gândirea finită a indivizilor, ci indivizii derivă din Idee. Obiectul operei filosofice este Ideea, iar autorul operei estetice este, de asemenea, ideea. Aceasta din urmă se cunoaşte pe sine prin intermediul în care epoca îi impune acestuia.

Sistemul filosofic al lui Hegel se numeşte, din această cauză, Idealism obiectiv. Intenţia idealistă a lui Hegel este legată de modul în care înţelege absolutul, acesta din urmă fiind definit ca Absolut Spiritual. Cunoaşterea Absolutului cuprinde două tipuri de discurs[4]:

1.  al reprezentării, accesibil pentru toată lumea;

2.  al concretului, atins doar de filosofi;

Idealismul nu se sprijină pe empiric, ci pleacă de la ideea că fiecare mod de gândire este derivat din Absolut. Hegel pleacă de determinaţiile arbitrare pentru a se ridica la Idee, care apare ca rezultat. Ideea este nimic fără drumul dialectic, dialectica fiind cea care pretinde să elucideze misterul şi confuzia. Însă nu numai Ideea, ci şi Spiritul universal este considerat de Hegel drept categorie fundamentală pe care o pune la baza tuturor fenomenelor[5].

Gândirea lui Hegel este una dialectică, încercând să unească universalul cu individualul, încercând să înţeleagă cu adevărat viaţa, având ca rezultat cunoaşterea absolută. Dialectica este văzută ca şi cuprindere a totalităţii. Dialectica nu înseamnă numai mijlocul de a evita devenirea, contradicţiile şi necesitatea transformărilor sociale, ci are şi nevoia de totalitate. Dialectica este împotriva unui principiu explicativ considerat cheie universală [6]. Ea constă în confruntarea punctelor de vedere, verificarea limitelor sau ariei valabilităţii lor.

Dialectica hegeliană presupune critica bunului simţ a statutului tradiţional al logicii clasice. Forma dialectică de gândire este raţiunea.

Interesul dialecticianului se îndreaptă spre trecerea contrariilor unul în celălalt. El vrea să înţeleagă viaţa. Se poate determina o metodă dialectică doar dacă nu se poate ca gândirea individuală să intre în rezonanţă cu ansamblul fiinţei spirituale[7]. Dialecticianul se opune pe sine ca subiect şi îşi opune obiectele pe care le consideră în relativa lor autonomie şi separare.

Filosofia este concepută de Hegel ca asimilare critică, dar dialectică, a totalităţii categoriilor. O concepţie filosofică nu este o părere subiectivă, ci este una dintre feţele spiritului obiectiv. O filosofie reprezintă o epocă, este o latură a spiritului unei epoci.

Hegel vorbeşte despre un aport al fiecărei doctrine filosofice la progresul filosofiei, având, însă, valoare teoretică de adevăr. Concepţia despre filosofie a lui Hegel exprimă şi gândirea ca manifestare a libertăţii, gândirea fiind un mijloc de a se realiza realitatea, prin faptul că omul gândeşte vorbind despre istoria filosofiei, Hegel afirmă că un sistem filosofic târziu este un mod progresist de a vedea lumea[8]. Istoria filosofiei reprezintă un drum pe care-l parcurgem pentru dobândirea unui adevăr cât mai concret, acest proces implicând diferenţe şi ciocniri dintre doctrinele filosofice. O filosofie reprezintă o epocă, este o latură a spiritului unei epoci.

Caracteristicile filosofiei hegeliene sunt speculativul şi speculaţia, aceasta din urmă fiind gândire teoretică. Speculaţia se afirmă atunci când evidenţiază în gândirea individuală un mod al gândirii absolute[9].Principiul speculaţiei este identitatea subiectului şi a obiectului, filosofia speculativă fiind conştiinţa Ideii. Pentru filosof, speculaţia este maniera de a gândi determinaţiile gândirii, categoriilor şi orice realitate[10].

Spiritul joacă în filosofia lui Hegel un rol primordial, care nu se reduce la Ideea logică. Termenul de Idee nu este doar universalul, ci şi raţionalul, în sens de axiologie. Spiritul este înălţare asupra realităţii istorice, pe care o domină prin gândire[11]. Spiritul devine o categorie supremă şi universală, autorealizarea sa provenind din dezvoltarea Ideii. Formele spiritului sunt particulare, reprezentând faţa lui istorică. Fiecare epocă istorică, însă, realizează o situaţie individuală, luând hotărâri numai în ea şi plecând numai de la ea. Atât spiritul, cât ţi fiecare valoare (teoretică, estetică şi religioasă) este pătrunsă de istoricitate.

Hegel este preocupat de problematica omului şi a societăţii. Hegel observă specificul problemelor spirituale ale elenismului, ale conştiinţei religioase şi ale dezumanizării omului în societatea sa. Hegel vorbeşte despre sentimentul sfâşierii lumii reale, pricinuit de dedublarea omului în două lumi: internă şi externă. Omul modern, spune Hegel, se află în două lumi care se contrazic. Acest lucru îl afirmă Hegel după ce trăieşte acea criză istorică, acea ciocnire între ideal şi real, între necesitate şi libertate.

Hegel vorbeşte, de asemenea, despre punctul de vedere istoric în cercetarea manifestărilor umane. El îşi pune problema cu privire la semnificaţia devenirii umane, compunând Prelegeri de filosofia istoriei. Istoria trebuie privită ca un proces, o dezvoltare care constituie esenţa însăşi. Fiecare epocă are un spirit al ei, există un spirit al epocii. Când un spirit nou preia sceptrul lumii, totul, de la moravuri la filosofie, se schimbă[12].

Vorbind despre logică, în Ştiinţele logicii, Hegel afirmă că orice adevăr are o formă logică, însă aceasta trebuie să devină sufletul obiectivităţii. Trebuie ca fondul şi forma să se contopească[13]. Despre logică, Hegel vorbeşte în Prelegeri de filozofie a istoriei, spunând că logica poate uni libertatea cu necesitatea. În acest caz, prin acceptarea necesităţii de către gândire se ajunge la sesizarea realităţii. Logica devine, deci, op înţelegere a unităţii contrariilor, nefiind contemplare neutră şi pasivă.

Religia Hegel o concepea ca pe o realitate care nu apare ca o născocire a imaginaţiei. Totodată, Hegel afirmă că religia este o problemă a inimii, operaţiile înţelegerii răcind inima Hegel încearcă să înţeleagă apariţia lui Hristos în funcţie de mediul în care a apărut creştinismul, încercând, totodată, să distingă acei factori psihologici care fac din învăţătura lui Hristos o religie pozitivă.

Hegel consideră că orice conştiinţă religioasă se naşte din sentimentul opoziţiei dintre viaţa finită a individului şi viaţa infinită a universului. Această contradicţie suportă o încercare de combatere din partea lui Hegel, cu ajutorul conceptelor de Idee a vieţii şi Idee de iubire.

Hegel face o distincţie între religie şi teologie, teologia fiind teoria ce priveşte intelectul şi memoria, iar religia vine din străfundurile sufletului[14].

Referitor la estetică, aceasta este construită de Hegel pe teza conform căreia arta este înfăţişarea ideii în forme sensibile, concrete, neputând fi concepută decât având un sens spiritual. Arta este o modalitate sau afirmare a libertăţii.

Hegel afirmă că în artă trebuie să admitem libertatea creaţiei, această libertate fiind una dintre formele de manifestare ale libertăţii spiritului. Arta liberă poate, spre diferenţă de arta minoră, să exprime adevărurile spiritului.

Estetica, in opinia lui Hegel, nu trebuie să prescrie artistului reguli, ci trebuie să analizeze frumosul în operele de artă.

Metoda definirii frumosului trebuie să oglindească structura obiectului estetic, acesta din urmă fiind o îmbinare a generalului şi particularului.

Sensibilul unei opere de artă trebuie să aibă existenţă pentru spiritul omului, acest sensibil trebuind să fie ca o aparenţă a Ideii. Arta nu trebuie să fie o imitaţie a naturii. Scopul artei nu trebuie să fie moralizator. Arta trebuie să redea contradicţiile etosului modern.

În cadrul artei, ideea se întrupează. Astfel[15]:

a.      arta simbolică. Ideea capătă o formă imperfectă.

b.      arta clasică. Hegel găseşte corespondenţa perfectă între Idee şi formă.

c.      arta romantică. Apare ca fiind cea mai încărcată de spiritualitate, forma acestei arte îmbinând realitatea şi fantezia.

Astfel, Hegel caracterizează cele trei tipuri de artă în felul următor[16]:

a.  Prima formă a artei, cea simbolică, reprezintă mai mult căutare a figurării decât capacitate de plăsmuire veritabilă; Ideea n-a găsit în sine însăşi forma, rămâne numai lupta şi aspiraţia spre ea;

b. A doua formă a artei, cea clasică, este încorporarea liberă, adecvată, a ideii în forma ce aparţine ideii însăşi; numai forma clasică oferă producerea şi intuirea idealului desăvârşit şi-l înfăţişează ca realizat;

c.  În fine, forma romantică a artei  a obţinut un conţinut care depăşeşte forma clasică a artei şi modul de exprimare al acesteia. Acest conţinut coincide cu ceea ce creştinismul enunţă despre Dumnezeu ca spirit, spre deosebire de credinţa în zei a elenilor, credinţă care constituie pentru arta clasică conţinutul esenţial şi cel mai adecvat.

Etapa cea mai importantă a artei, arta romantică este cea prin care spiritul merge spre desfătarea în infinit şi libertate. Ca izvor tematic, apare viaţa lui Isus, prin a cărei tematizare pătrunde în artă renunţarea, suferinţa şi moartea. Însă interesul pentru redarea individualităţii ca expresie a vieţi sufleteşti apare în arta Renaşterii[17].

Hegel vorbeşte despre Ideal, ca fiind o plăsmuire în care s-au sudat generalul şi individualul. Frumosul este ideea ca unitate nemijlocită a conceptului şi a realităţii acestuia, dar ideea întrucât această unitate a ei există nemijlocit în reflexia sensibilă şi reală[18].

Hegel consideră existenţa frumosului natural ca fiind inferior faţă de cel artistic. Frumosul natural există în măsura în care exprimă spiritul sau Ideea. Frumosul natural prezintă unele lipsuri, prin faptul că natura nu prezintă o libertate spirituală.

Arta trebuie să degajeze esenţialul din fenomene; un portret artistic de exemplu este cel în care ne izbeşte, expresia spirituală a omului. Hegel va repeta că valoarea artei sporeşte dacă al ei conţinut tematic e mai profund. Arta este privită ca o putere spirituală, ce ne poate ridica deasupra sferei lipsurilor şi nevoilor. Idealul autentic trebuie să se exteriorizeze ca formă intuitivă determinată a exteriorului.

Hegel vorbeşte despre categoria estetică a situaţiei şi cea a acţiunii. Referitor la prima categorie, cea a situaţiei, Hegel afirmă că e datoria artistului de a descoperi situaţiile care fac să apară conţinutul adevărat al spiritului. Referitor la a doua categorie, cea a acţiunii, Hegel afirmă desfăşurarea unui conflict şi soluţia lui.

Astfel, Hegel afirmă că artistul aparţine propriului său timp, creând pentru propriul său timp şi popor. Artistul trebuie să cunoască că viaţa şi oamenii, reflectând la cele văzute şi auzite. Artistul trebuie să reflecte asupra  creaţiei, trebuind să se cufunde în obiect, în temă, în ideea căreia vrea să-i dea viaţă. Întreaga lui viaţă interioară trebuie să fie absorbită de obiect. Artistul trebuie să renunţe la tot ce-i subiectiv, arbitrar, pentru a fi una cu obiectul.

Referitor la periodizarea artei în cele trei etape (arta simbolică, arta clasică, arta romantică), Hegel consideră arhitectura drept arta simbolică, sculptura drept artă clasică, iar pictura, muzica şi poezia drept arte romantice. Arhitectura oferă lăcaşul spiritului, fiind o treaptă inferioară în evoluţia artelor[19]. Sculptura, însă, încarnează Spiritul, statuia întruchipând echilibrul  perfect între interior şi exterior, spirit şi înveliş sensibil. Un defect al sculpturii, însă, ar fi imposibilitatea de a reda conflictele şi intensitatea spirituală.

În artele romantice( pictură, muzică, poezie) se exprimă spiritul în înţelesul de libertate interioară. Pictorul modern sau romantic are dreptul de a reda particularitatea sau caracteristicul. Muzica este o formă de exprimare a eliberării spiritului. Hegel exemplifică acest lucru prin muzica lui Bach, Mozart. Poezia are tematica cea mai largă, subliniind preocupările oamenilor dintr-o anumită epocă.

Hegel afirmă că arta se încheie cu etapa subiectivităţii, care se satisface prin umor. Însă umorul este simptomul dizolvării artei în general, ceea ce va duce, în final, la moartea artei. Astfel, acest sfârşit al artei arată că reprezentarea absolutului în sensibil, acordată iniţial artei, este retrasă. Arta nu mai este forma de expresie a spiritului absolut şi nici plasarea lumii moderne într-un raport exterior faţă de artă[20].

 

BIBLIOGRAFIE:

 

  1. V. Muscă, D.D. Roşca şi Hegel, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1996
  2. J. D’Hondt, Hegel şi hegelianismul, Editura Polirom, Iaşi, 1998
  3. C.I. Gulian, Hegel, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
  4. G. .Fr. Hegel, Prelegeri de estetică, Editura Academiei Române, vol. 1, Bucureşti, 1966

 

Note

[1] V. Muscă, D.D. Roşca şi Hegel, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1996, p.85.

[2] Ibidem, p. 87.

[3] Ibidem, p.93.

[4] J. D’Hondt, Hegel şi hegelianiusmul, Editura Polirom, Iaşi, 1998

[5] C.I. Gulian, Hegel, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.10.

[6] Ibidem, p.384.

[7] Ibidem, p. 99.

[8] Ibidem, p.365.

[9] Ibidem, p.80.

[10] Ibidem, p.81.

[11] Ibidem, p. 32.

[12] Ibidem, pp.104-105.

[13] Ibidem, p.378.

[14] V. Muscă, op.cit., pp. 68-69.

[15] C.I. Gulian, op.cit., p.222

[16] G.Fr. Hegel, Prelegeri de estetică, Editura Academiei Române, vol. 1, Bucureşti, 1966, p. 123.

[17] Ibidem, pp. 236-237.

[18] G. Fr. Hegel, op. cit., pp. 82-84

[19] C.I.Gulian, op.cit., pp. 239-240

[20] D.-E Raţiu, Moartea artei, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 39