frumosul_evenimentialConsiderat ca fiind o creaţie de ordin cultural, frumosul evenimenţial satisface aspiraţiile spirituale, culturale şi artistice ale celor care, prin creaţia lor, îl produc. Abordarea frumosului evenimenţial ca valoare-scop presupune admiterea faptului că, prin evenimentele care devin “frumoase” şi produc starea-de-bine a celor implicaţi, capătă statut de motiv acţional. Astfel conceput, frumosul evenimenţial se constituie în raportul dintre o creaţie culturală / un comportament, şi un subiect care apreciază. Aprecierea rezultată din acest raport reprezintă, în fapt, acordarea termenului de “frumos” unui eveniment. Acesta, la rândul său, capătă aspectul de “frumos” în momentul în care poate produce o transformare “în bine” a subiectului axiologic, care este unul în măsură să discearnă dacă un eveniment dobândeşte o valoare particulară sau universală.

 


I. Obiect şi subiect axiologic

 

Orice om trăieşte în lumea valorilor. Astfel, orice om valorizează creând, “valorizează ceea ce este de valorizat şi tot ceea ce este cuprins în sfera aprecierilor sale, este ori valoare pozitivă, ori valoare negativă”[1]. Astfel, a valoriza apare ca şi expresie a atitudinii omului, fiind o reacţie selectiv-complexă. Vorbind despre valorizare, Nietzsche va considera valoarea ca fiind acea apreciere pe care omul şi-o atribuie sieşi şi bunurilor. În acelaşi timp, această apreciere se face prin prisma altor valori, ca “puncte de vedere”, prin care a “subminat adevărul”.

Despre valorizare, trebuie reţinut că[2] :

a. e un act de recunoaştere,

b. prin care se afirmă o relaţie axiologică;

c. implică o izolare a persoanei, o selecţie.

Valorizarea are loc în virtutea unor alte valori ale subiectului valorizator, care sunt luate drept criterii.

Omul este o fiinţă cardinalizată şi cardinalizantă. Acest lucru implică interiorizarea lumii exterioare , prin care valoarea devine un rezultat “al aşezării subiectului uman într-un anume unghi axiologic”[3]. Astfel, implicare omului în lumea exterioară, umanizarea sa şi apropierea acesteia de sine, scoţând-o din nonexistenţă, devine definiţia valorii. Toate acestea, însă, implică şi un anume discernământ valoric, caracterizat prin [4]:

a. actul (procesul de valorizare). Valorizarea va însemna creare de valori, dar şi recunoaşterea unor valori create. În acelaşi timp, valorizarea mai înseamnă procesul prin care identificăm şi descifrăm raportul dintre obiectul axiologic (purtător de valoare) şi subiectul axiologic (cel care conferă valoare). Însă trebuie menţionat faptul că recunoaşterea unei valori este exercitată de un subiect apt pentru aceasta. Cu toate astea, “orice valoare nu e o valoare pentru toţi oamenii şi nici pentru toate vremurile şi spaţiile culturale”. Ca o concluzie, însă, valorizarea implică o dublă mişcare: “una de instituire de valoare, efectuată de către o subiectivitate creatoare, şi alta de “dezvăluire” a acelei valori, echivalentă cu recunoaşterea”[5] .

b. definirea valorii propriu-zise. Implică, la rândul ei, două aspecte: cel al actului de valorizare, de naştere a valorii, dar şi procesul definirii valorii propriu-zise.

c. problema judecăţii de valoare. Ca o definiţie, putem aminti ceea ce afirmă Dumitru Pichiu, şi anume: “reunirea actului de constatare a existenţei unei valori cu actul de valorizare, exprimat printr-o atitudine a subiectului faţă de obiect în raport cu un ideal social”[6]. În acelaşi timp, subiectul axiologic va discerne între valori şi autovalori, “raportând produsele sau fenomenele cu semnificaţiile lor axiologice la imperativele imanente ale progresului societăţii şi ale personalităţii umane”[7] . Acest lucru înseamnă că subiectul axiologic identifică, adoptă o atitudine faţă de un obiect axiologic, având, însă, în faţa lui, idealul social. Acest ideal e reprezentat de progresele pe care societatea umană le face, pentru a-l atinge.

 

  II. Frumosul evenimenţial: descriere şi implicaţii sociale

 

Pentru a percepe un eveniment ca fiind frumos, e nevoie de

1. o anumita atitudine în ceea ce priveste

2.semnificarea acestuia sau în ceea ce priveste

3. interiorizarea si

4. simbolizarea acestuia.

Frumosul evenimential se refera la

a. descrierea evenimentelor,

b. acestea purtând caracterul de “frumos” sau “reusit”;

c. frumosul evenimential confera privitorului/spectatorului/celui care participa/consuma, la/un eveniment/produs cultural

d. o “stare de bine”.

Ca si consecinta a frumosului evenimential, am putea aminti faptul caspectatorul/privitorul e capabil sa emita judecati de valoare cu privire la un anumit eveniment, sa-l evalueze, sa-l priveasca dintr-unpunct critic de vedere.

Frumosul evenimential se poate transpune în anumite opere de arta: surprinderea unei anumite scene de teatru într-un tablou, sau transpunerea, sub forma de piesa de teatru, a unei situatii cotidiene.În primul caz, o scena banala apare frumoasa datorita reprezentarii scenice. În cel de-al doilea caz, observam o reprezentare frumoasa a unei scene cotidiene, ilustrând însa frumosul evenimential, asa cum e perceput de actori.

În momentul în care o persoană apreciază un eveniment ca fiind frumos, apare inevitabil şi sentimntul, acesta din urmă fiind „acea facultate prin care noi pareciem impresiile exterioare”[8]. Pentru a simboliza un evenment, a-i atribui o anmită valoare şi pentru a-i aprecia implicaţiile culturale, estetice, etc., fiecare persoană recurge la senzaţie (impresiile pe care evenimentele le produc spectatorilor), gândire (pentru a emite judecăţile de valoare), simţire (sau sentimente; pentru a interioriza evenimentele şi ceea ce reprezintă acestea pentru ei) şi voinţa (e cea care îl motivează pe „consumatorul” de evenimente de a formula impresii, judecăţi, aprecieri). În momentul în care apreciem un eveniment ca fiind „frumos”, ne bazăm pe anumite sentimente de plăcere sau neplăcere, aprobare sau dezaprobare.

Folosind clasificarea propusă de Petre Andrei, cea a valorilor, putem trasa anumite coordonate ale valorii-scop a Frumosului evenimenţial[9]:  

a. după valabilitate, Frumosul evenimenţial va fi o valoare subiectivă;  

b. după calitate, va fi o valoare pozitivă;  

c. după subiect, va fi o valoare autopatică (subiectul este individul, cel care produce evenimentul);  

d. după motivele care determină valorile, Frumosul evenimenţial se va încadra în categoria valorilor accidentale-tranzitorii. Acest lucru, deoarece frumuseţea unui eveniment nu poate fi percepută întotdeauna sau poate fi privită conjectural, ca o non-valoare.  

e. după obiectul valorilor, Frumosul evenimenţial va fi o valoare estetică;  

f. un criteriu al grupării valorilor va fi cel al facultăţi psihice din care rezultă valorile. În această categorie vom avea valori sensibile (rezultate din senzaţii), valori sentimentale (rezultate din sentimente) şi valori cognitive (rezultate din inteligenţă). Dat fiind faptul că frumosul evenimenţial e o valoare-scop, percepută cu ajutorul interiorizării impresiilor produse de un eveniment, vom spune că va avea toate cele trei caracteristici. Astfel, va fi o valoare sensibilă, sentimentală şi cognitivă.  

g. după sfera de aplicare, frumosul evenimenţial este o valoare socială (un eveniment se desfăşoară între minimum patru persoane, deci implică existenţa unui grup), dar şi ideală (valoarea-scop a frumosului evenimenţial este orientată către producerea stării-de-bine, o stare ideală a omului contemporan).

Însă, deşi există ca propunere această clasificare a valorilor, nu putem afirma faptul că valoarea se rezumă la mediul empiric sau la obiectele care sunt purtătoarele acesteia. Valorile întemeiate pe perceperea indivizilor ar fi, de asemenea, foarte relative, deoarece acestea ar depinde de constituţia psihică a indivizilor. Aşadar, modul psihologist de a considera valoarea ca fiind bazată pe sentimente, senzaţii ori percepţii ar avea ca şi consecinţă atribuirea valorii careacterului de „fenomen” cu o formă şi un conţinut determinat.

Petre Andrei va afirma faptul că, dacă, psihologia valorii ne ajută pentru a explica fenomenul trăit al valorii, logica valorii va fi, în schimb, „adevăratul şi singurul punct just de întemeiere a  valorii”[10]. De asemenea, putem afirma faptul că frumsoul evenimenţial apare ca reflectare a idealului social, despre care Petre Andrei amintea faptul că e o „forţă colectivă, o valoarea colectivă”. Astfel, observăm existenţa unei valori spre care tindem, o valoare totală culturală. Prin acţiunea sa, omul se îndreaptă către realizarea uno valori. Iar orice acţiune se sfârşeşte prin concretizarea valorii sub formă de scop. În acest sens afirm faptul că frumosul evenimenşial e valaore-scop: evenimentul care se desfăşoară sub imboldul unei forţe creative şi colective, sfârşeşte prin a reda frumosul evenimenţial. Din nefericire, însă, nu toţi spectatorii  percep frumosul evenimenţial ca pe un scop, ci adesea această valoare e percepută de organizatori/ public/ participanţi ca fiind un motiv. Deosebirea dintre scop şi motiv e realizată de Petre Andrei[11]: motivul reprezintă simplă reprezentare, dar scopul este realizarea anticipată a reprezentării. Un eveniment cultural care poate fi inclus în prima categorie este Festivalul „George Enescu”, un festival care are drept motiv reprezentarea frumosului, dar şi a frumosului evenimenşial, se supune unor canoane, parte şi datorită faptului că este, de fapt, festival-concurs. În cea de-a doua categorie, includ festivalul Woodstock, din anii ’60. Organizatorii nuau avut vreun motiv de a crea un festival de dragul frumosului evenimenţial, deşi, în parte, s-a avut în vedere acest lucru (pe afişul evenimentului putem citi: „trei zile de muzică şi pace”). Însă, fără voia lor, scopul de a crea un eveniment-simbol, a fost atins.

 

III. Valorile estetice

 

Schmoller va vorbi despre doi factori ce condiţionează valoarea[12]: a) dispoziţia individuală şi b) atmosfera socială.  Astfel, în constituirea valorii apare factorul social. Acest lucru, putem afirma, datorită faptului că ceea ce este acceptat ca fiind „bun”, pentru mediul social, capătă şi valoare. Lucrul dăunător mediului social, cu valoare „negativă”, primeşte atributul de „non-valoare”. Unii gânditori vor face o deosebire între cunoştinţă şi valoare. Printre aceştia, a. Meinong va afirma că o condiţie a valorii este sentimentul „prin care subiectul ia o atitudine faţă de existenţa sau non-existenţa unor obiecte”[13]. Astfel, valoarea va fi legată de un obiect, acest lucru însemnând faptul că între obiectele exterioare şi subiectul sensibil există o legătură cauzală: lucrurile produc în noi sentimente. Aceste sentimente aplicate valorilor obiectelor vor exista în noi ca şi sentimente ae judecăţii, afirmă Meinong.

Valoarea estetică este inepuizabilă, fiind, în acelaşi timp, şi autotelică (se prezintă singură). De asemenea, implică umanul, cerând a fi decodificată. Propune modele de comportament dezirabile, acest lucru ducând la atingerea stării-de-bine.

Ca o definiţie, putem afirma faptul că aceste valori sunt “însuşiri ale creaţiilor concrete sau abstracte ale oamenilor, care răspund nevoii umane de frumos”[14]. Ca şi valoare estetică, frumosul reprezintă echilibru, armonie, măsură, este binele care şi place, fiind capacitatea de a expune trăsături de profunzime tot mai adânci. Ca un “derivat” al frumosului, frumosul evenimenţial, despre care voi vorbi mai târziu, se încadrează în categoria acelor obiecte extraestetice “asupra cărora se proiectează atitudinea noastră de valorizare estetică, evaluare a frumosului după anumite criterii ce ne aparţin”[15] . Astfel, valorile servesc ca şi: a. criterii evaluative în relaţiile interpersonale socio-afective şi b. criterii pentru felul în care eul propriu se prezintă în viaţa cotidiană. Astfel, valorile influenţează şi perceperea situaţiei, rezultând strategii subiective referitoare la situaţie şi consecinţele actelor de conduită.

 

IV. Frumosul evenimenţial şi starea-de-bine


Pentru a atinge acea stare-de-bine, e necesar ca omul să devină conştient de faptul că viaţa sa constituie temelia valorizării sale. Însă, pentru a avea valoare, viaţa trebuie să fie valorizată, adică umplută de sens. Acest sens este dat de om vieţii sale prin activitatea sa. Aici intervine conceptul de stare-de-bine, adică momentul în care conştientizăm faptul că viaţa are o orientare valorică ce trebuie sesizată, urmată, valorificată. Cum spunea şi Kotarbinski, “cine caută sensul vieţii, este preocupat ca acţiunile lui să nu se epuizeze în acţiuni fără importanţă, ci să se poată legitima prin adecvarea la un fel demn de a i se sacrifica eforturile cele mai intense”[16].

Astfel, eforturile şi acţiunile celor care vor să trăiască “demn” (sau să includă valoarea frumosului în viaţa cotidiană, urmându-i legile) sunt orientate către un anume scop: cel al găsirii sensului vieţii. Iar acest sens al vieţii este dat de stare-de-bine, adică acel mod demn în care ne trăim vieţile. Adică: a trăi într-un mod demn calitatea de fiinţă umană.

Sensul şi semnificaţiile activităţilor creatoare, dar şi al proiectelor umane, este dat de coordonatele condiţiei umane, adică de valori. Acestea oferă criterii de ordonare şi ierarhizare a ţelurilor, dar şi a raporturilor dintre scopuri şi mijloacele atingerii lor.

 

 

BIBLIOGRAFIE:

 

  1. D. Pichiu, C. Albuţ, Teoria valorii şi elemente de praxiologie, Editura Gh. Asachi, Iaşi, 1994

 

  1. Gh. Ceauşu, Valoare şi valorizare, în Sinapsa, nr1/2008

 

  1. P. Andrei, Filosofia valorilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997

 

  1. P. Iluţ, Structurile axiologice din perspectiva psihosocială, Editura Didactică şi pedagogocă, Bucureşti, 1995

 

  1. N. Râmbu, Tirania valorilor, Editura Didactică şi pedagogocă, Bucureşti, 2006


[1] Gh. Ceauşu, Valoare şi valorizare, în Sinapsa, nr1/2008

[2] Ibidem,  p. 81

[3] Ibidem, p. 82

[4] Ibidem, p. 84

[5] Ibidem, p. 97

[6] D. Pichiu,  C. Albuţ,  Teoria valorii şi elemente de praxiologie, Editura Gh. Asachi, Iaşi, 1994, p. 130.

[7] Ibidem, p. 132

[8] P. Andrei, Filosofia valorilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 31.

[9] Ibidem, p. 47.

[10] Ibidem, p. 51.

[11] Ibidem, p. 107.

[12] Ibidem, p. 32.

[13] Ibidem, p. 33.

[14]D.  Pichiu,  C Albuţ, op.cit, p. 126.

[15] Ibidem, p. 127.

[16] T. Kotarbinski, Meditatii despre viaţa demnaă Ed. Ştiinţifică, 1970, p. 42, apud D.  Pichiu, op.cit., p. 137.