zăpadă

ce trist balsam
a venit peste noi
cu polenuri de gheaţă,
umile,
ostoind tot frigul
din oase
în cea mai albă din zile.


un flaut parcă
trece prin trup
cu amintiri duioase
după o coapsă vergină
de lună
cu sânii –n angoase.


stihii nefaste
din răsărit
luminează
zăpezile caste,
cerul,
un candelabru
aprins,
în zodii nefaste.


ger


În goluri hăituite rău de ger,
Când soarele încearcă să renască,
Azurul se desprinde de pe cer
Într-o hlamndă albă-mpărătească.


Pe-albastra marmoră cu umeri goi
Gerul şi-a pus sărutul lui de taină,
Venit din depărtări ca un strigoi
Îmbracă totu-ntr-o geroasă haină.


Călcând pe lespezi de tăcere rece,
Natura -i îmbrăcată-n promoroacă,
Doar timpul singur prin clepsidră trece
Făcând  din vreme o eternă joacă.


Ca nişte străverzii aripi de flutur
Se aşează flori de gheaţă peste geamuri,
Din pomi polenuri de polei se scutur
Şi tremură zăpada peste ramuri.


Şi viscole se prăvălesc pe stânci,
Dărâmă-n mine poarta după poartă,
Şi-mi răscolesc din visurile-adânci
O amintire care doarme moartă.



vălurim timpul


vălurim timpul pe cupole de cer,
numărăm anii, lunile, zilele,
ne uităm, strâini, la lumile care pier
şi rupem din calendar filele.


sleim toată viaţa fântânile,
de vis, de iubire, de dor,
precum odinioară zânele
sorbeau apă dintr-un izvor.


despicăm fulgerele  în două,
peste visele noastre deşarte,
ne cuprinde bucuria când plouă
şi ne zbatem între viaţă şi moarte.


cu sângele răvăşit de furtuni,
supuşi, muşcaţi de-ndoieli ancestrale,
aşteptăm să apară minuni
din cerurile noastre  astrale.


eu niciodată nu pot ca să ştiu
cum  noi am fost urziţi din slavă
şi viţa ne-a dat sclipet viu,
ca să gustăm din propria otravă…