Noaptea trecută îl privise ochiul morţii prin ţeava rotundă şi neagră a unui pistol. O mână a unei uniforme de culoarea pământului îi arăta cercul întunecat, pe care îl simţea foarte aproape. Dar ţeava acelui pistol nu clipise cu glonţ pentru el. Avea alături de el femeia care îi purta cartea mare, cu coperţi de carton gros, ascunsă bine sub haină. Ar fi dorit să fugă de prigonitorii din detaşamentul care ruinase oraşele cu război. Teroarea se lăsase ca o umbră prăfuită de clădiri prăbuşite, oamenii erau ţinuţi la capătul puştilor în piaţa din care se ramificau străzi înguste. Pe masă stăteau pistoale de oţel negru şi oamenii, paralizaţi, nu îndrăzneau decât să le privească. Păreau fiinţe metalice şi străine, supuse total celor în uniforme. Voci ale unor ordine străine se auzeau asemenea lătrăturilor unor câini înfuriaţi. Cu cartea lor ascunsă sub palton, mână în mână, fugeau, deşi ştiau că se duc la un spectacol. Aveau locuri sus, la balconul sălii, dar cei de afară intrau după ei, căutându-i. Fugeau pe scară de la balcon, ieşiră în stradă pe uşa actorilor. Din urmă se auzeau paşii celorlalţi. În stradă, prinseră un tramvai întunecat de praful ruinelor. Dar tramvaiul acela se oprise şi nu pleca, el îi vorbea ei despre ei, cine sunt şi de ce. Ea îi arăta pe geamul vagonului trupul unui copil căzut pe trotuar cu o gaură mică şi rotundă în frunte. Înţelegeau cât de grea este cartea lor şi că acolo murea un copil din clipitul ochiului negru al unei arme.

Din visul acela nu putea evada decât plecând departe, în pădurea adâncă de la marginea oraşului. Ştia că vindecarea vine numai după înţelegerea semnelor de pe frunze, de pe flori, iarbă şi penele păsărilor. Era mai mult decât setea de descifrare a semnelor, era aproape un destin care îi purta paşii. Nu avea teamă şi când ajunse în pădure se aşeză la poalele celui mai bătrân copac. Îl cunoştea din hoinărelile lungi şi ştia că glasul lui va aduce şoapta de înţeles numai pentru el. O somnolenţă uşoară îl cuprinse şi simţea încă aripile lunare ale visului. Ziua trecuse, urma altă noapte, dar va rămâne acolo, apărat de frunzele stejarului, care cădeau galbene parcă prea devreme.

Ştia că nemişcarea şi respiraţia erau căile prin care putea destrăma ţesătura celor infiltraţi în viaţa obişnuită a viselor lui. Numai repaosul fiecărui muşchi şi viaţa atârnând de respirarea cât mai rară a vieţii, adormită aproape, puteau face simţită şoapta copacului drag. Ştia că o va auzi abia în zori, dar de la o vreme şi zorii veneau mai târziu. Nori negri coborau din ce în ce mai des pe pământ, mai aproape şi mai apăsători ca niciodată.

Dimineaţa îl găsi asemenea unei buturugi la poalele stejarului. I se aşezară pe umeri păsări mari, cu pene violet luminoase şi păsări mai mici, ca nişte gheme de aţă cenuşie. Poate vrăbii, poate altele. Dar toate îi cântau un cântec trist despre semnele penelor lor, despre norii negri şi groşi de pe cer, despre vânturile aproape turbate care vuiau peste capetele copacilor. Despre felul cum de la un timp Soarele clipea ca o lumânare care pâlpâie înainte de a se stinge. Îi şopteau despre inimile oamenilor, care la fiecare pâlpâire de o clipă cosmică a Soarelui tresăreau, cuprinse de frici uitate de veacuri. Dar totul se petrecea cu atâta repeziciune încât păreau a nu ţine minte mai nimic. Totuşi, le rămânea urma acelui fior întunecat şi cei care mânuiau vânturile deasupra îşi făceau astfel lucrarea în chip nevăzut. Vorbeau păsările, în corul trist al glasurilor adunate pe umerii omului, despre cerul care se făcea din ce în ce mai mic, mai puţin şi mai negru. Copacul, cu o voce groasă, adăugă alături de păsări că punctele cardinale vor muri şi va rămâne un singur punct. Mai fusese aşa, de mult. Atât de mult încât oamenii îşi pierduseră puterea de a asculta şi învinge întunericul. Cândva, oamenii dinainte aşezaseră punctele cardinale la locul lor şi în mijloc răsăriseră Soarele. Miliarde de stele se bucuraseră pe cer atunci. Din râsetele lor cristaline se născuseră oamenii de acum.

Odihna primirii corului de prieteni îl îndemna să asculte până la capăt. Îi mai vorbiră fiinţele pădurii despre cei care fuseseră trimişi să aducă vestea începutului zodiei nopţii, semn al marelui somn. Când oamenii, nevoiţi în felul acesta întunecat să adoarmă, se vor trezi cu adevărat în visul care crescuse din ei în lungile milenii ale zodiei zilei, aceea din care se născuseră.

Acolo, sub stejar, vocile tăcură, iar omul simţea că vor veni odată cu întunericul viermii, şerpii şi dragonul cel mare cu solzi. Că îi vor copleşi fiinţa ciuperci otrăvitoare şi mucegaiuri negre, că lilieci cu aripi fluturând negru îi vor dori sângele şi bufniţele îi vor străpunge dureros auzul cu ţipetele lor. Nemişcarea lui le va alunga şi vor rămâne neputincioase. Atunci cei care răscoleau pe sus vânturile, vestind zodia nopţii, se vor înfuria peste măsură şi vor adânci valurile de întuneric şi mai mult. Doar tăcerea, ascultarea şi neclintirea îi vor putea învinge şi pe aceştia. Cartea semnelor trebuia păstrată sub haina ei, ascunsă acolo, luminând alături de inima ei de femeie. El trebuia s-o ocrotească luptând tăcut şi puternic. Nemişcat ca o stâncă şi mut ca un zeu mai înalt. Primea acum semnele vindecării de visul nopţii şi ştia că toţi aceşti împărţitori ai fricii nu sunt decât înfăţişări goale şi neputincioase. Se gudurau lor însele toate creaturile nopţii, cu gheare pe care le-ar fi dorit ascuţite şi guri cu colţi mari, însetate de carne fragedă de om. Un joc, un dans hidos şi înspăimântător doar pentru cei care încă nu puteau asculta semnele. În noaptea lor, împrăştiind întuneric peste tot, izbuteau doar să pună lunii aripi negre. Dragonul cel mare, cu solzi de metal verzui şi sticlind din ochi fosforescenţi, aruncând pe nările lui mari flăcări îngheţând viaţa, îi părea omului un abur care s-ar fi împrăştiat în prima rază a Soarelui. Era cel mai de temut comandor al zodiei nopţii şi nu rar, prin câte un vis, izbutea să facă o gaură rotundă pe fruntea unui copil, din clipitul ochiului mortal.

Acum, aşteptând o mişcare, priveau tăcute prin toţi ochii lor orbi. Nu puteau crede că sunt fiinţe fără putere în faţa omului de la poalele stejarului. Nu mai văzuseră niciodată, în mileniile lor întunecos de lungi, o singură clipă fiinţând atât de bine în trup de om. Nici un colţ al universului, străbătut de la un capăt la altul de caravana lor şuierătoare cu vânt cosmic, nu le dezvăluise atâta neclintire, deşi numai ele ştiau cum nu se poate mai bine să clatine temeliile ordinii. Priveau cum pe crengile înalte ale stejarului sclipeau stele pe care le vedeau pentru întâia oară şi se simţiră cuprinse adânc, în hidoşenia nesfârşită a lumii lor, de o duioşie de nemărturisit. Nu ar fi ştiut s-o facă, nu le învăţase încă cineva despre cuvinte şi semne. Stelele îşi aveau rădăcinile de lumină în copacul la poalele căruia se odihnea, visând, un om. Alături de el, femeia ţinea la piept o carte groasă, cartea semnelor, pe care fiinţele acelea o vedeau luminând pentru prima dată. În visul lui, omul privea învingător o singură clipă, care închidea la un capăt ochiul negru al morţii dintr-o ţeavă de pistol.

Semnele acestea erau scrise de mult în cartea lor şi de aceea fugeau. Numai împreună, amândoi, el şi ea, aveau să le-o citească oamenilor. Tuturor oamenilor, iar lucrul acesta se va întâmpla la mijlocul zodiei nopţii. Atunci,  dansul celor care aduseseră vestea întunecatei zodii se va fi aflat în vârful cel mai înalt, acela al punctului negru în care uciseseră toate punctele cardinale. Atunci, ei doi, el şi ea, vor citi semnele din carte pentru toţi. Nici o putere nu îi va putea opri. Omul ştia de ce ajunsese ochiul negru al ţevii de pistol până la el. Purtătorul de pistol ar fi vrut să-l împuşte cu frică, dar nu izbutise. Primea de la copacul frate semnul că oamenii puteau să hotărască acum, împreună, dacă zodia nopţii se va aşterne sau nu din nou peste pământ.  Ea şi el vor vorbi, citind semnele cărţii. Vor fi ei cititorii cărţii semnelor din visul celor mulţi, adormiţi pentru a  asculta. Înaintea lor, multe trupuri de copii însângeraţi de găurile din frunte, vor fi corul vestitor al răsăritului.

Pentru că în cartea lor scria că Soarele va creşte şi răsări din nou în inimile celor mulţi. Pentru asta era nevoie de ultima zodie din ceruri, zodia nopţii. Miliardele de ochi ai clipelor morţii se vor fi adunat într-o singură clipă pentru toţi.

Clipa Învierii.

Din clipa aceea, vor aduce cu toţii zodia zilei pentru alte lumi, mai tinere.