Ochii se priveau usturător. Agitaţia din jurul lor rămase suspendată în clipa trecută iar glasurile mimau cuvinte neinteresante. Lupta era acum între ei doi.
Fiecare îşi urmărea gesturile şi încerca să prevadă ceea ce va face adversarul. Cu toate că nu îşi adresaseră niciun cuvânt ştiau că erau duşmani şi că nu se vor opri decât atunci când unul din ei va obţine ceea ce îşi doreau amândoi.
În timp ce aşteptau ocazia de a îşi măsura puterea şi agilitatea, Primul s-a pierdut câteva secunde în amintiri. A revăzut satul în care se născuse. Casa din cărămidă roşie, ferestrele cu perdeluţe galbene după care îl privea cu blândeţe bunica. Şi-a amintit de mesele de Sărbătoare unde se strângea toată familia.
Nu o să uite niciodată discuţia pe care a avut-o cu bunicul: „Să înveţi, băiatul lu’ tataia. Să nu te dai niciodată bătut. Cartea este cea mai de preţ avuţie. Să te duci la oraş şi să arăţi lumii că eşti cel mai bun.
Dar tataie, eu vreau să rămân aici cu tine şi cu bunica. Vreau să lupt dar pentru pământ. Să cultiv grâu si să îi dau lu’ bunica să ne facă pâine cum numai ea ştie să facă. Nu vreau la oraş. Eu cred că şi aici pot să fiu fericit.
Nu, baiatul meu. Oraşul e locul unde reuşesc cei mai buni. Cât aş mai vrea să fiu şi eu tânăr şi să mă avânt pe străzile Capitalei. Tu trebuie să mă asculţi pe mine şi să mă crezi când îţi spun că acolo nu te vei plictisi niciodată. Vei întâlni doar oameni de oraş, civilizaţi şi mândri, oameni care ştiu să vorbească nu ca aici la ţara unde toată lumea ţipă şi îşi dă coate ca să prindă rând la lapte. Aşa să faci tu, că eu sunt bătrân şi ştiu mai bine”
Cât de dor îi era dor de bunicul lui. Însă a avut dreptate bătrânul. Iată-l la oraş, luptându-se cu vitejie pentru ca oamenii lui dragi să fie mândrii de el.
O clipă şi-a amintit şi de colegii de liceu. Ha! Liceul, într-un orăşel de lângă sat…cine ar fi crezut că el va ajunge la Capitală… Cu siguranţă nu colegii lui de liceu care râdeau de el când le zicea că cel mai bine e la Capitală, că acolo oamenii sunt speciali. Dacă l-ar vedea acum colegii…
Al Doilea fusese şi el un pic furat de gânduri. Încă mai simţea sărutul soţiei pe obraz şi pielea fina a fetiţei sale pe care o mângâiase la plecare. Ştia că zi de zi se luptă pentru ele. Ştia că într-o zi va putea să le povesteasca aventurile prin care a trecut pentru a ajunge un om atât de important. Fiecare pas făcut, fiecare luptă câştigată îi sublinia ideea că el este un învingător. Toţi ceilalţi din jurul lui nu mai contau. Doar bâzâiau în jurul lui şi îl enervau. Se săturase de ei însă trebuia să lupte cu fiecare pentru a putea ajunge acolo unde îşi dorea. Nu o să obosească niciodată dar mai ales nu va ceda niciodată în faţa nimănui fie barbat, femeie sau copil. Nu mai contează nimic. Au vrut să fie toţi egali, sunt toţi egali aşa că nimeni nu trebuie privilegiat. Lupta asta chiar daca se dădea de atâţia ani nu l-a obosit. Se merita. Satisfacţia fiecărei dimineţi şi a fiecărei seri era un deliciu.
Fiecare zi la fel însă mereu altfel. Aşa gândea el. Pentru că adversarii erau diferiţi. Câteodată mai pierdea însă recupera pe parcurs. Nu ştia ce înseamnă rutina. Cu toate că unii aşa ar cataloga ritualurile sale zilnice el considera că ei se înşală. Cu cât cauţi mai multă varietate, eşti mai nefericit. Este o boală şi nu te vindeci de ea niciodată. Vrei din ce în ce mai mult. Nu îţi mai plac discuţiile despre vreme, haine, diete, copii, maşini şi există riscul ca, Doamne fereşte, să zică lumea că eşti nebun sau şi mai rău antisocial şi ciudat. Al Doilea nu vroia asta. El vroia să fie popular şi era mulţumit de luptele lui zilnice. Viaţa are nişte reguli şi numai nebunii s-ar încumeta să le schimbe.
Dar s-au trezit brusc din reverii. Aceasta era clipa mult aşteptată. Şi-au strâns pumnii, şi-au îndreptat spinările şi s-au poziţionat. Pe fundalul scârţâitului de roţi, cei doi s-au privit iar. De data aceasta toată chintesenţa trecutului lor se adunase în ochi şi îşi amintiseră cât de important era pentru ei să învingă. Uşile s-au deschis şi acolo îi aştepta ceea ce era le făcea dimineaţa mai frumoasă şi seara mai melancolica: scaunul din metrou.