Când va fi ultima zi tot ce am spus
va rămâne uitat undeva într-o taină,
toţi cei care mi-au fost pe aproape
vor pleca pe nesimţite în umbrele tăcerii.
Nici voi nu veţi zăbovi prea mult;
timpul se va grăbi să urce pe trepte,
fiecare zi se va pierde cu gândul la alta,
până când ultima clipă va zâmbi unei stele
cu o lumânare pusă în sfeşnicul veşniciei.
Pentru pomenire, inima mea din născare
strânge pământul în palme, îl face ulcele,
să pună în ele vin şi lumină urmaşii.

Doar lacrima arsă o dâră subţire
pe obrazul de ceară al morţii
va smulge neîncrederea şi durerea
şi o să priviţi prin perdeaua de fum,
pâinea şi sarea rămasă pe masă
ca ofrandă adusă întâlnirii
pentru călătoria cu visul spre mine.