Concertul se desfășurase cu bine în seara aceea de vară. Violonista se înclină în fața publicului răsplătind-o cu ropote de aplauze și simți din nou în inima ei fiorul dureros al spaimei. La picioarele ei, rochia avea reflexe roșii ca de sânge, vioara la fel, sclipind. Se ridică și privi cum se zbăteau sute de palme nesuportând în clipa aceea frica. Îi înșelase din nou. Îi atrăsese prin magia arcușului său în altă lume, acolo unde știa că poate ei, cei din sală, nu voiau să pătrundă. Ca o răzbunare, ca o pedeapsă pe care le-o aplica de fiecare dată, dar pe care și-o dăruia de fapt ei însăși. Cine ar fi putut bănui micul complot, mica regie pe care de fiecare dată o pregăteau cu minuțiozitate? Nimeni, desigur, dar asta funcționa impecabil. Ziarele nu conteneau în elogii a doua zi și ei, artistei, asta îi oferea doar iluzoria satisfacție de a-i fi uimit și înșelat în același timp.

Erau momente când își simțea trupul încolăcit de doi șerpi. Unul alb și unul negru, asemenea zilei și nopții, prin care ciclurile luminii, ale răsăritului și apusului se îngemănau deopotrivă în făptura-i plăpândă. Acestă strângere în brațe șerpuitoare și reci, destrămătoare ale oricărui gând, era o amețitoare stare de semi-moarte pe care o trăia în acele clipe și numai un fel de abandonare totală, de renunțare dulce, de dincolo de lume, o făceau să trăiască în continuare. Ca în fața unui mister pe care încă nu îl putea desluși, ca o păpușă a șerpilor care o  îmbrățișau de obicei pe lună plină, asculta cum șoapta solzilor îi amăgea auzul și nu putea face nimic. Șarpele negru o învăluia de la picioare, urcând, cel alb îi cobora ca o ceață pe frunte, transpirând răcoros. Și de fiecare dată după aceea, concertele ei izbuteau să electrizeze audiența, purtând-o în alte forme de simțire în care solista nu era decât un ghid al altor călăuze.

 

 Poate că reușita ar fi fost deplină dacă ar fi fost bărbat, așa cum fusese maestrul ei. Omul puternic, masiv și blând ca un taur, avea harul de a ocroti cutia micuță și vrăjită a viorii sale – un Stradivarius autentic – cu energii pe care le stăpânea cu toată forța de care era conștient. Nu avea nevoie de artificii exterioare, de regia neștiută a fiecărui concert. În mâinile sale, vioara îl transforma într-un spirit care nu părea să fie deranjat că există pe lume într-un trup omenesc, cu toate durerile necesare, ci dimpotrivă, transfigura cu vibrația arcușului său orice durere umană și aproape vindeca. Vinovăția de a fi și om și femeie îi lăsa un gust amar, îndulcit doar de succesele sale. Un  bărbat nu ar fi cunoscut încleștările ei, șerpii s-ar fi îndepărtat cu teamă de maestrul ei. Oare luptase și el în tinerețea lui cu asemenea demoni alb-negri? Nu știa.

Seara de vară continua cu laurii succesului la cel mai scump restaurant al orașului în care se afla în turneu. În ciuda căldurii, parfumul florilor nu părea să se fi uscat. Îmbrăcă o rochie de mătase, albă și lungă, distinsă precum prezența ei pe scenă, asortând-o cu o mică și neagră blană de vizon. Își ascundea îmbrățișările șerpilor într-o  fermecătoare seducătoare talentată. Știa.

Celebritatea îi dădea fiori care se luptau în sufletul ei cu teama de după concert, la fel cum pe trupul ei se încolăceau cei doi șerpi. Pășind pe trepte, revăzu umbra unui chip cu piele întunecată, zărită demult, pe fereastra limuzinei, în Bombay. Femeia îi făcuse un semn cu o mână fără inele. Privise ochii necunoscuți, părul negru-strălucitor al femeii din altă lume, copilul murdar pe care îl ținea cu cealaltă mână. Micuțul abia ajungea la fereastra mașinii, ochii îi erau uimiți ca de o mare bucurie și în clipa aceea se întrebase dacă fuseseră la concert. Vioara se afla în brațele ei și vibră. Acolo, în capitala îndepărtatelor contraste, prețurile erau mari și chipul copilului se reliefă mai bine pe fondul rochiei roșii a mamei lui. Ar fi avut dreptul să intre gratuit, se gândi. La Paris, un alt copil desena cu o cretă albastră o socoteală nesfârșită de școală pe un trotuar. La Tokyo, fețe schimonosite de zâmbete largi i se arătau mereu înclinate, în timp ce petale de flori de cireș picurau peste săbii strălucitoare de samurai. Pretutindeni, îngrijorarea pentru băiatul luminilor, ca ușa ei roșie să nu pățească ceva. Totuși, cuiva trebuia să-i pese, nu se putea să nu-i pese nimănui.

Culori, diferite ca viața și totuși aceleași. Același roșu al sângelui, aceleași lacrimi. Alungă amintirea, coborând treptele încă înfiorată.

 

Carnea somonului servit în seara aceea îi umplu deodată inima cu un val de sânge proaspăt și înspăimântat. Prin fața ochilor îi trecură brusc toate, raza roșie și ușa roșie, arcușul părând o flacără vie și rochia albă cu umbra roșie de la reflectorul roșu. Complotul cu băiatul luminilor, cel care avea sarcina de a proiecta la fiecare serată muzicală spotul perfect roșu, sângeriu, pe ușa decorului din spate, acolo unde se afla de obicei pianul negru, i se ivi în minte din cioburi, din ruine de roșu, alb și negru. Culorile vieții, ale zilei și nopții, se gândi în ușoara amețeală a șampaniei. Rumoarea glasurilor și sărutările obraz lângă obraz, multe și lipicioase ca niște degete ude, toate i se prăbușeau în creier și ceru îngăduința să iasă puțin afară. Balconul mare al hotelului îi învălui chipul transpirat cu adieri ușoare și răcori valul năvalnic al inimii. O geană clară de lună nouă părea să liniștească orizontul unei nopți necunoscute într-o țară la fel de necunoscută. Îi răsună în minte acordul din Paganini și simți fiorii șarpelui negru apropiindu-i-se de glezne. O cuprinse aceeași frică și se înclină ca în fața unei mute și nevăzute audiențe a întunericului. La picioarele ei, rochia își schimbase unda roșie într-un negru nocturn. Dincolo de beznă și de ușoara amețeală își simțea ochii arzând strălucitor. Chemă șoptit șarpele ei alb, care-i cobora de fiecare dată pe frunte cu răcoare proaspătă. Inima îi dădu însă iarăși semnul valului roșu. Se gândi la părinții ei, trecuți demult din viață. Nu-i uitase din pricină că-i iubise. Din pricină că-i iubise trebuise să-i ierte, așa cum îl iertase și pe maestru. Părinții îi dăruiseră cântul, unicul veșmânt al trupului moștenit de la ei pentru a le păstra taina. Oamenii importanți din viața ei, neuitați pentru că erau iubiți și iertați, îndepărtați de acest acum important băiat cu reflectorul roșu. Viața îi palpita întinsă precum coarda mi a viorii sale. Nu avea un Stradivarius, deși cântase odată pe acela al maestrului său, dar magnetismul mâinilor ei, sub raza roșie de pe ușa roșie, care de altfel era albă, făceau ca vioara ei modestă să capete puteri magice. Ușa roșie, asta era singura ei taină, mărturisită nopții de vară în șoptita supraveghere a celor doi șerpi.

Seara aceasta cu somon roșu o copleșise. În fața ei, noaptea își întindea aripi de umbră care păreau s-o cheme, ademenind-o asemenea șarpelui întunecat de pe marginea rochiei albe. I se făcu deodată frig, fiori reci îi zgâlțâiră umerii. Din sclipirea unei respirații, ca dintr-o sincopă a concertului său, simți că nu e singură pe terasa hotelului. Se întoarse, simțindu-și părul răvășit de adieri. În fața ei, dincolo de noapte, în lumina sălii, întâlni privirea reliefată de mustața neagră a prințului care o invitase. Tăcea, privind-o cu magia ochilor fermecători, triști ca un si minor. I se păru deodată că e o femeie foarte vie și căldura valului din inimă îi liniști fiorii reci. El îi întinse mâna și începu să-i vorbească. Îi spunea calm că totul se datorează poate șampaniei sau somonului. Nu-l asculta. În fața ochilor ei, făpturi cu aripi roșii, îndurerate, traversau apele năvalnice ale unui râu învolburat despre care ea știa doar că este foarte rece. O chemare tainică îi făcea să urce pe flăcările înghețate în albastru, să înainteze împotriva curentului potrivnic. Un demon mai puternic decât puterile lor le călăuzea menirea și sacrificiul. Viitorul, moartea lor roșie pentru urmașii lor. Gândul îi era cum nu se poate mai clar și în ochii ei se iviră lacrimi. Prințul acesta, al cărui nume era cu siguranță un von de… sau altul: se voia doar a fi remarcat, își căuta desigur o soție pe măsură, în stare să-i aducă pe lume progenituri moștenitoare, neapărat de sex bărbătesc. Știa el că ea poartă cu sine lupta surdă a doi șerpi? Că singura ei creație împotriva lumii lui zgomotoase nu putea fi decât cântul? Nu, era prea bogat pentru asta și de aceea prea trist.

Agitația din sală se domolise și apariția ei la brațul prințului produse o ușoară înviorare. Știu în clipa aceea că amândoi arată minunat împreună și că regia spectacolelor ei trebuia să se încheie. Băiatul cu luminile va primi un dar în bani pentru tăcerea lui și toate se vor limpezi. Era ceva timp de când aveau împreună o taină, trecuseră deja doi ani de turnee, lucru pe care numai vioara ei părea să-l simtă. Între ea și vioară se aflau acum legături care ar fi putut fi între o mamă și fiica ei. În locurile unde mâinile trăiseră atâtea măsuri de vibrație, lacul viorii căpătase pete ca de chihlimbar și asta o făcea să-i fie mai de neprețuit. Doar umbra de teamă din clipa când se înclina respirând obosită și fericită, asta o neliniștea asemenea șarpelui celui negru. După serata cu somon și șampanie știa bine că odată cu înțelegerea sacrificiului acelor făpturi, odată cu liniștea apelor curgând din nou spre mare, purtând pe cei vechi și morți, ceva nou se plămădea în apele reci ale muntelui înroșit. Ușa roșie, un mic artificiu care ar fi putut fi neînsemnat, se deschisese pentru ea, deși dorise doar să-i ademenească pe ascultători să caute singuri dincolo de ușa aceea. Poate că primise în dar fiorii șarpelui negru și ai celui alb ca o altă deschidere a simțurilor ce se cereau depășite, ca și cum vioara și vibrația arcușului ei ar fi chemat în mod direct nesfârșirea cosmosului rotindu-se în fiecare ființă omenească. Experiența asta o uimise pentru prima dată în prezența maestrului, în altă seară de vară, când privirea ei fusese atrasă de garoafa roșie prinsă aristocratic la reverul hainei lui. Fusese strivită de cutia viorii în timp ce maestrul părea să ardă. Întrupase în ea durerea acelei clipe, sunetul muzicii părând că plânge lumina unui suflet stins, maestrul care încarna în sine această durere. Nu știa pe atunci că îi era destinat ei sacrificiul lui. Aflase în seara aceasta cu somon.

 

Valul roșu al inimii se furișă din nou, împreună cu încolăcirea celor doi șerpi în jurul trupului. Umbra neagră a unei presimțiri își făcu loc pe chipul ei palid. În clipa aceea, simți telefonul prințului vibrând sub cotul ei, iar el se îndepărtă discret și răspunse în șoaptă. De la sala de concert îi spuneau că băiatul luminilor murise într-un accident de motocicletă pe bulevard, imediat după încheierea recitalului. Nu, bineînțeles, cu nici un chip artista nu trebuia să știe, trebuia să fie ferită de emoții dăunătoare și ei toți, oamenii tatălui bogat al prințului, vor angaja cu siguranță pe altcineva. Nimeni nu era de neînlocuit. Contractul trebuia să continue cu orice preț. Ce importanță mai avea că artista știa?

În tăcerea femeii pe care o cuprinse de umeri, prințului i se păru că are alături o prezență desprinsă de lume, albă ca mireasa-fecioară a morții, căreia însă inima îi bătea năvalnic precum viața unor săgeți roșii străbătând cu iuțeală tăcută ape limpezi, cristalin-înghețate, împotriva curentului, învingându-l. În ciuda unei bogate experiențe cu femeile, trebuia să recunoscă frica nouă pe care o simțea alături de această stranie violonistă. Fără să vrea se gândi în clipa aceea la bătrânul lui tată. N-ar fi putut să spună de ce tocmai atunci, în timpul acestor arcușuri de viață pe corzile nestăvilite ale apelor vieții și ale morții, ca o vrajă nemuritoare a unui cântec nesfârșit. Uimit, privi cu ochii lui negri adâncimea morții primită în dar, sacrificiul de iubire al unei femei vii, îndepărtându-se de el printr-o ușă de lumină roșie, alături de un înger tânăr. O moarte roșie ca sângele, visată fără măcar să fi știut că se visează pe sine.