1. Plecasem la ora aceea apropiată de seară. Nu apusese încă soarele şi căldura se risipea încet. Nu voiam decât să merg, fără a privi înapoi măcar odată, fără a-mi păsa unde mă vor purta picioarele. Mă gândeam că picioarele mele ştiu poate mult mai bine decât mine încotro să se îndrepte, la fel cum o parte a unui întreg ştie tot ceea ce are întregul în el. Cu gândul ăsta în minte, am mers destul timp privind clădirile înalte de pe străzi. Nu erau mulţi trecători, seara aceea îi adunase pe locuitorii oraşului pe lângă familie, acasă. Mergând înainte, văzui cum clădirile se răresc, cum devin mai potrivite cu ideea mea de locuinţă. Aveau curţi mari şi copacii erau mai înalţi doar cu puţin decât casele, care păreau că dorm în liniştea copacilor netulburaţi de nici o adiere de vânt. Era foarte linişte, cerul începuse a se colora spre apus şi lumina devenea blândă şi egală. Vuietul oraşului se îndepărtase. În grădini se auzea rar câte un greier.

Mă văzui deodată în clopotniţa de la intrarea într-un cimitir. De-o parte şi de alta intrării boltite doi plopi îşi lăsaseră frunzele pe alee, amintind deja toamna. Cuminţi ca doi paznici, căldura le rărise frunzişul şi păreau mai bătrâni. Am păşit prin poarta deschisă larg şi aleea lungă şi dreaptă mă primi înăuntru. Dar nu voiam să merg înainte, presimţeam la capătul aleii o capelă şi gândul unui mort stând acolo şi aşteptându-şi înmormântarea mă cam înfiora. Am cotit la stânga, pe lângă gardurile locurilor de veci. O potecă îngustă se pierdu mai departe în iarba crescută în voie. Deasupra mea se roteau păsări mari, cu cozi lungi. Scoteau strigăte rare şi ascuţite, iar eu mergeam înainte, fără a şti precis încotro. Picioarele mă duceau credincioase şi eu mă lăsam dus prin parfumul de flori ofilite şi sălbatice. Ziduri joase de ciment sau marmură, garduri de fier şi statui împodobind crucile răposaţilor. Priveam criptele de marmură albă sau doar din beton. Nu eram de loc trist, nici nu înţelegeam de fapt ce mă adusese acolo. Crucile purtând numele unor fiinţe stinse, cu cifrele datelor de naştere şi deces, toată arta împodobind acele morminte cu statui mă făcu să mă gândesc la locul lor într-un muzeu. Era orgoliul fiinţelor rămase în viaţă sau credinţa că sufletele răposaţilor mai pot rămâne prizoniere ale acelor pietre? Nu ştiam.

Poteca se lărgi deodată şi aveam în cale o răscruce cu o mică fântână. M-am oprit şi am băut din cana de metal apa acelei fântâni. Era foarte rece şi mirosea a flori sălbatice, dar îmi potoli setea cum nu m-aş fi aşteptat. Cana din metal smălţuit era legată cu un lanţ de zidul rotund al fântânii înguste, de parcă s-ar fi putut gândi cineva să o fure. Apa rămasă în cană îmi arăta cerul colorat în rozul apusului. Părea ceva de dincolo de lume şi apucai cana să pot privi mai bine. Lumina apei era asemnea unei oglinzi şi tremurul uşor al mâinii mele, sau poate chiar răsuflarea mea, o făceau să capete mici valuri. Pe suprafaţa ei rotundă şi mică privii un mormânt cu două cripte alipite, cu gard cu stâlpi mici şi groşi din marmură uniţi cu lanţuri groase din fier. Porţile alăturate ale criptei păreau că mă aşteaptă. Una din ele, cea din stânga, era uşor deschisă şi sprijinită cu o bucată mică de lemn. Imaginea tremură puţin mai tare. Eram înfiorat fără să ştiu de ce, iar  încrederea în picioarele mele, care mă aduseseră până în locul unde mă aşezasem, se clătina. Păsările se roteau în cercuri mari pe deasupra cimitirului, păreau mai aproape de pământ acum şi când am privit iar apa din cană totul dispăruse. Puteam vedea imaginea cerului şi păsările de deasupra ca mici puncte vii.

Am plecat mai departe nedumerit şi înfiorat. Apa din cană îmi lăsase un gust necunoscut în gură. Pe copacii din jur se făcea simţit vântul uşor al serii ce avea să coboare. De undeva, din oraş, vântul aducea frânturi de melodie cântată la acordeon. Acolo oamenii cântau. Păşeam încet şi îngândurat. Deodată, apăru în faţa mea cripta pe care o zărisem în apa din cană. Părea foarte mare, dar de fapt locul avea aceleaşi dimensiuni, altfel ar fi stricat simetria mormintelor pe alee. Stâlpii masivi, dar scunzi, lanţul gros de fier şi care atârna în greutatea lui mă făcură să privesc mai atent totul. Ceva tainic mă atrăsese acolo. Cele două uşi care coborau în adâncul criptei erau din fier, acoperite cu rugină roşiatică. Se vedeau pe ele urmele unui blazon, vedeam un vârf de sabie, o cunună de flori, o carte cu coperţile deschise. Rugina se scursese în apele ploilor care spălaseră cele două porţi. O carte de fier, mă gândeam, atras de locul acela. O carte de fier ducând până în adâncul pământului. Deschisă, mă aştepta. Ridicând privirea către crucea albă de marmură, puţin înclinată de timp pe partea stângă, am rămas nemişcat şi inima mea s-a oprit câteva clipe. Pe crucea aceea, cu litere clare şi îngălbenite de ploi, se afla scris numele meu, data de naştere şi data morţii mele. Era data acelei zile.

Am citit încă o dată. Nu mă înşelam, eram eu cel înmormântat acolo. Coincidenţele datelor şi numelor trebuiau excluse, ar fi fost aproape imposibile.

Aşadar, aici murisem acum. Am mai privit încă odată locul acela. Pe pământul uscat din colţul gardului era aşezat un trandafir ofilit. Cine îl va fi pus acolo, în memoria mortului, adică a mea?

Îmi venea să mă pipăi, dar mi se păru caraghios. Nu mă aduseseră până aici picioarele mele care erau cum nu se poate mai vii? Am tras adânc în piept aerul curat. Deci, respiram, sufletul meu încă mai era cu mine.

Nu eram trist. Plecai de acolo, încrezător că voi desluşi povestea asta, aşa cum avusesem încredere în picioarele mele care mă aduseseră până acum şi aici. La locul ultimei mele morţi. Şi chiar dacă va trebui să caut răspunsul în apa acelei fântâni din răscruce, îl voi găsi. Voi locui poate acolo, în cartea aceea de fier, cu coperta din stânga deja deschisă, aşa cum un trecător pe o stradă pustie se adăposteşte de ploaie sub o streaşină.

Mă întorsesem la fântâna de mai devreme. Am luat apă în cana de metal smălţuit şi am privit iar. Dar se întunecase şi nu am zărit decât păsările de deasupra cimitirului şi în urechi am auzit iar ţipătul lor ascuţit.

2. Locuiam în hotelul acelui oraş de aproape trei luni. Mă aşezasem acolo pentru a-mi scrie următoarea carte. Eram lăsat în pace şi dusesem povestea mea înainte cu spor. Locul acela era prielnic pentru gânduri. Nu e nimic mai potrivit pentru scufundarea în adâncul cărţilor.

Hotelul nu avea mai nimic deosebit. Aceleaşi servicii şi camere obişnuite, aceleaşi ferestre un pic ceţoase. Doar lumina dimineţilor era foarte clară. Acolo, lângă fereastra de la etajul al treilea, îmi sorbeam cafeaua şi mă încărcam cu lumina care îmi aducea pesemne spor la scris. Priveam îndelung acoperişurile din ţiglă roşiatică şi apoi dealurile înverzite din depărtare. Trăiau oameni acolo, asemenea nouă, tuturor, cu poveştile şi destinele lor. Despre ei, oamenii, scriam în cartea mea.

Camera mea avea tot ceea ce trebuie unui călător pe timpul şederii lui mai scurte sau mai îndelungate acolo. O masă, aceea la care scriam şi pe care o mutasem un pic mai aproape de fereastră, un pat larg, perdele groase din catifea maronie. Noaptea, când perdelele erau complet trase, întunericul era desăvârşit şi liniştea de asemenea. Visam mult în camera aceea şi somnul îmi era odihnitor. Mai era acolo un dulap mare cu trei uşi, cea din mijloc având o oglindă care îmi permitea să mă văd pe de-a-ntregul, din cap până-n picioare, atunci când ieşeam prin oraş şi îmi aranjam ţinuta. Eram foarte grijuliu, nu voiam să arăt celorlalţi ceva nelalocul său.

Oraşul îşi avea viaţa lui. Oamenii, care se duceau fiecare la treaba lor, apoi se întorceau. Cafenelele şi birourile băncilor şi ale oficialităţilor şi administraţiei. Locuinţe frumoase, unele mai mari, altele mai mici, cu multe flori. Grija mea pentru aspectul meu se datora observaţiei că oamenii de acolo erau îngrijiţi, nu erau murdari, străzile lor erau curate şi măturate în fiecare zi. Oraşul avea fântâni luminate seara şi care împrospătau aerul, avea teatre şi cazinouri. Poate că erau şi cartiere mai sărace, dar nu ajunsesem încă pe acolo. Eram în oraşul acela doar pentru a scrie.

Stăteam întins pe pat în seara aceea. Încă îmi mai aminteam întâmplarea recentă când tocmai aflasem că am murit. Păstram o nedumerire despre care simţeam că îmi va fi desluşită. Aşa era firesc, altfel nu aş fi trăit întâmplarea aceea. Îmi era puţin somn în apusul care se apropia.

Fereastra era deschisă şi auzeam zgomotele vieţii din jurul hotelului. Nu era gălăgie, ci doar glasuri îndepărtate de oameni. Priveam oglinda mare de pe uşa dulapului, dar nu vedeam decât imaginea noptierei de lângă pat. O rază de soare strălucea pe colţul lemnului şi oglinda mi-o dăruia plină de culorile curcubeului. Mi se păru straniu locul acela strălucitor. Noptiera era una obişnuită, din lemn, lustruită de cei care dormiseră alături de ea în patul acela. Avea o uşă mică şi un sertar la fel. Am deschis sertarul, înăuntru era un plic vechi. O scrisoare nedeschisă. Pe una din feţele plicului era imprimat un nume şi o adresă: Athalia – Clarvăzătoare, Str. Viitorului, nr. 90. Părea un lucru ciudat, dar altă adresă nu mai era pe acel plic. Ca şi cum destinatarul n-ar fi existat. Era lipită bine scrisoarea şi nu am dorit s-o deschid. Dar ceva mă neliniştea. Am pus-o la loc în noptieră.

Mi-am continuat lucrul la carte până noaptea târziu. Apoi, cuprins de febra unei insomnii, am ieşit în oraş. Străzile acelei nopţi, contrar obişnuinţei, erau foarte pline de lume. Era un festival sau o sărbătoare, oamenii purtau măşti, muzica se auzea de peste tot. Perechi de bărbaţi şi femei dansau în luminile strălucitoare. Păşeam printre ei, mă prindeau de braţ, mă trageau după ei în dansul lor. Eu fugeam. Nu voiam să le fiu alături, ei simţeau, râdeau de mine, deşi eram la fel de îngrijit îmbrăcat. Poate pentru că nu aveam o mască se purtau aşa. Tot felul de animale şi personaje ciudate mă înconjuraseră, lei, cămile, iepuri, soldaţi romani în armuri şi agitând săbii scurte, cavaleri în haine medievale şi călugări cu glugile negre. Vrăjitoare, vampiri, câte un schelet alb, dând din mâinile lui de oase din pânză. Mă ameţise tot acest iureş gălăgios şi simţeam că trebuie să plec de acolo. Am început să întreb pe cei care mă prindeau să dansez cu ei de adresa de pe plic, singura pe care mi-o aminteam. Strada Viitorului, întrebam, dar ei râdeau în hohote şi apoi mă lăsau. Pentru o clipă, m-am văzut oglindit în armura lustruită a unui soldat roman şi am înţeles că figura îmi era deformată de metalul curbat. Omul avea sabia ridicată ameninţător, desigur, în joacă, dar mi se făcu frică. Nu eram eu acela, sau nu aveam acea mască.  Mi-ar fi prins bine una, măcar să îmi acopere ochii. Ca şi cum cineva mi-ar fi ghicit gândul, două mâini dibace îmi puseră pe faţă acei ochelari din catifea neagră. Până să ajung să mă dezmeticesc, personajul îndemânatec dispăruse. Mă lăsai atunci dus de valul acela de oameni cântând, prins de mâinile lor, simţind vibraţiile vocilor şi ale întregului carnaval de măşti. Deodată, mă simţeam una cu ei, le aparţineam, prins mână în mână cu ei. Dansam alergând în pasul lor, ba mai şi cântam, asta se datora cu siguranţă măştii de pe ochii mei. Nu îmi mai era de loc teamă, l-am zărit iar pe soldatul roman cu armura lucitoare, dar chipul meu avea acum pe ochi o bandă neagră. Ca în fotografiile din ziare când se doreşte a se păstra anonimatul celui din imagine. Asta mă irită, nu eram eu cel din imagine, dar mergeam prins în şuvoiul de oameni veseli şi cântam alături de ei. Cam aşa e viaţa, mă gândeam atunci, te duce unde trebuie să ajungi. Strada Viitorului, mă mai auzeam rostind din când în când spre cei din jurul meu.

– La numărul 90, nu-i aşa?, îmi răspunse o mască.

– Da, acolo, răspunsei.

– De la fântână o iei la stânga, mergi mult, mult, drept înainte, apoi, la capătul străzii, pe dreapta, o găseşti pe Athalia, ghicitoarea.

Vocea măştii striga din cauza gălăgiei. Era o mască binevoitoare, singura care îmi răspunsese. Athalia aceasta părea foarte cunoscută acolo. M-am desprins din şirul de oameni şi i-am mulţumit fluturând mâna. Respiram mai liniştit şi în faţa mea era piaţa cu fântână. Am mers cu curaj înainte. Marele jet de apă, luminat feeric, avea puteri sporite în noaptea aceea de carnaval. Îmi arăta toată strada Viitorului, lungă şi dreaptă, unde, la capăt, pe dreapta, am descoperit uşa pe care scria simplu: Athalia, clarvăzătoare. Cu vopsea roşie, pulsând în luminile fântânii celei mari.

Respiram agitat, dar trebui să mă liniştesc. Urma să intru şi am deschis uşa fără măcar să bat. O încăpere mică şi slab luminată mi se dezvălui, dar o uşă înaltă, singura, mă duse mai departe. Mă simţeam într-un chip ciudat aşteptat acolo.

– Intră, hai, astă seară prezic viitorul pe gratis. E sărbătoare.

Vocea era groasă şi în cameră era foarte mult fum de ţigară. Femeia care vorbise părea bătrână. Stătea la o masă şi avea în spatele ei o lampă puternică. Nu-i puteam vedea faţa, ochii îmi erau orbiţi de lumina lămpii şi mă simţeam privit total de ochii femeii. Clarvăzătoarea asta  are nevoie de lumină multă, m-am gândit, dar îmi oprii surâsul. În lumina aceea stăteam numai eu.

– Ai venit cu masca ta, spuse Athalia. Acum poţi s-o scoţi. Mâna ei bătrână ţinea o ţigară fumegând.

Mi-am dat jos masca şi mi-am simţit părul ciufulit.

– Ce te aduce la mine, în noaptea asta de carnaval?

– Nu ştiu, mă auzii spunând. Simţeam privirea femeii fără a-i vedea ochii şi asta mă stânjenea. Aşa clar-vede ea, mă gândii, dar eram prea descoperit.

– Ai ceva pe suflet?, întrebă Athalia, iar eu simţii o emoţie puternică. Avea forţă femeia asta.

– Spune-mi doar ceea ce vezi, ce clar-vezi, am spus şi imediat am tăcut. Făcusem o gafă.

– Văd că tu trebuie să îţi cunoşti toate morţile. Atât. Asta clar-văd. Simţeam ironia, dar era părintească.

– Eşti un muritor din cei mai rari. Ce scrii acum?

Emoţia mi se accentuă. Deci, clar-vedea cu adevărat şi o clipă m-am temut de femeia aceasta. Nu aveam însă nici un motiv.

– Un roman. Altul, după cel trecut… Cum adică să-mi cunosc morţile? Nu înţeleg, am îndrăznit să întreb.

–  Vei înţelege, dar pentru asta trebuie să ştii că ai primit darul de a nu te mai teme de moarte. Ăsta e un lucru rar, vine din faptele vieţilor tale trecute. E forma cea mai înaltă de curăţire şi de iertare. Cu harul ăsta poţi înfrânge durerile pe care le-ai suferit şi dacă ai ajuns până acolo, nu te vor mai durea niciodată. Abia acum poţi să scrii. Abia acum, fără frica de moarte, poţi iubi. Fără frică. Nu ca ei, cei care îşi poartă neîncetat măştile, pe stradă, peste tot, acolo…

Îmi trecu prin cap în clipa aceea că propriul meu chip ar fi putut fi o mască, dar ştiam că nu era aşa. Ştiam acum că îmi făurisem singur acest chip şi nu îl ascunsesem după o mască niciodată, până în seara aceasta stranie. Începeam să înţeleg. Mâinile îmi frământau masca primită pe stradă, dar era un obiect  străin şi cu totul nefolositor. Poate că ajunsesem deja la capătul drumului. Sau foarte aproape, pe strada Viitorului.

Îmi era încă greu să înţeleg, dar simţeam foarte adânc în mine cum clarvederea acestei femei se adeverea. Era ciudat, dar cu adevărat nu mă mai temeam de moarte. Atunci mi-am amintit de cimitir, de locul morţii mele în acel oraş. I-am spus povestea şi Athalia păru că ştia tot ce se petrecuse. Dar tot nu voi şti cine a lăsat acolo un trandafir.

– O putea face numai cineva care te-a iubit, spuse Athalia, parcă citindu-mi gândul.

Am tăcut amândoi. Athalia se ridică şi stinse lumina lămpii. Aprinse o lumânare groasă şi i-am văzut pentru prima dată ochii. Aveau ceva magic, erau verzi întunecat şi mă priveau cu adevărat ca pe o fiinţă umană rară.

– Eşti un caz deosebit, spuse cu un ton grav şi blând. Nu a mai venit de mult cineva ca tine. Celor ca voi eu nu pot să vă prezic nimic. Suntem la fel, tu şi eu. Amândoi ştim. Carnavalul de acolo e doar un bun prilej pentru tine. Erai singurul fără mască, nu-i aşa? Doar ei, toţi cei de acolo, încă le mai poartă… Fug în felul acesta de ceea ce tu ai primit în dar. Mult curaj ai avut să faci toate acestea.

– Ce am făcut?, întrebai nedumerit.

– Ai trăit altfel pe drumul nesfârşit al vieţii prin ceruri. Ai ales asta şi văd în adâncul sufletului tău că nu ai uitat totul. Locul de unde vii… Acasă. De acolo vin şi eu, de aceea ştim. De aceea scrii. Ajută-i pe ei, pe cei care încă mai vor să poarte măşti… Spune-le tot ce ştii. Arată-le că moartea nu există. Spune-le, în romanele tale. Frica, asta îi doare cel mai mult. De asta nu pot iubi cum ar putea cu adevărat. Dincolo de viaţă şi dincolo de moarte. Inimile lor sunt strânse de chingile măştilor lor. Şi sigilate cu frică.

Athalia tăcu şi am simţit-o a-mi fi foarte aproape, ca o soră. Îmi simţeam fiinţa mult mai plină acum, după cele câteva cuvinte ale ei. Înţelegea, clar-vedea. Totul pe gratis, pentru că era sărbătoare. Începea şi pentru mine a fi sărbătoare. Îmi apăru în minte fântâna mare din piaţa oraşului. Şi lumina răsfrântă de stropii ei în aer.

Pe masa Athaliei se afla un bol din porţelan alb. Turnă puţină apă în el dintr-o sticlă aurie şi înaltă. Lumina lumânării strălucea magic în oglinda apei.

– Vino, priveşte.

M-am apropiat şi atunci inima îmi tresării ca în apropierea morţii. Dar deja ştiam. Trăisem totul de multe ori până în clipa aceasta a amintirii. Puteam abia acum, aşa cum putea şi Athalia, să îmi ţin în mâini propriile morţi, ca şi propriile vieţi. Semnele pe care le primisem în acest oraş erau capătul drumului. Strada Viitorului, la capăt. Am înţeles că apa din care băusem în cimitir era aceeaşi apă de aici, aceea a Vieţii şi a Morţii.

– Poţi să pleci acum. Mi-a făcut bine venirea ta. Sărbătoarea mea se cam apropie de sfârşit şi mă bucur că ai venit. Fii clar-văzător şi tu, spuse Athalia şi în ochi avea lacrimi. Aprinse o ţigară lungă şi subţire de la flacăra lumânării. Mâna îi tremura şi fumul se ridică şerpuitor, urmărindu-i mâna. Cu bine. Acum fii om.

– Cu bine, Athalia.

Scrisoarea de la hotel, carnavalul, măştile şi fântâna îmi trecură o clipă prin faţa ochilor. Apoi restul, cele uitate, morţile şi vieţile. Doar o clipă. Era tot ceea ce îmi putea dărui Athalia acum, numai mie.

Turnă din sticla aurie şi înaltă apa aceea în două pahare de cristal. Am băut împreună.

– Pentru oameni, spuse Athalia.

– Pentru oameni, am răspuns. Apoi am plecat. Întors către uşa înaltă, mi-am văzut umbra tremurând în lumina lumânării de pe masă. Ieşi odată cu mine şi se scufundă în stradă.

Afară, cerul se lumina de ziuă. Muzica se auzea încă, foarte departe, în oraş. Înaintea mea, strada Viitorului se întindea, dreaptă.

Pentru oameni, mi se părea că aud încă glasul Athaliei.

3. Următoarea mea carte s-ar putea numi Încrucişări. Sau, mai bine, Cartea de Fier.

Acesta este al treilea pas.

(Târgovişte, septembrie 2010)