Floare albă


Floare albă de sulfină,
rătăcită în grădină,
spune-mi cum te-ai rătăcit
de la mine ai venit.
Poate dorul te-a chemat
şi pe mine m-ai cătat,
ca să-ţi dau din el o parte
şi să am o altă soarte.
Căci mi-e dorul un vrăjmaş,
nesătul şi cam pizmaş,
şi mi-e dorul ca un frate
îndrăgit până la moarte.

 

Nu ştiu dorul tău cum este,
dar al meu îmi face feste,
mai ales c-acu spre toamnă,
văduvă sunt şi orfană,
fără fraţi, fără surori,
fără freamătul din flori;
păsările îngrozite
de vestiri îmbrumărite,
ciripesc tot mai zorite.
De aceea, te-aş ruga
să mă iei în casa ta,
iar acolo într-o glastră,
să râd lumii din fereastră;
ori la piept, să nu mă doară,
tocmai lângă inimioară,
tu mă poart-un an şi-o vară.
Dorurile înfrăţite
vor rodi doruri ispite,
dar şi-o dragoste curată,
precât lumea asta toată.
 

 

Revolta morţilor
 
În miez de noapte tuciurie,
când nemişcarea e regină,
ori când din luna lenevoasă
cad pe pământ butoaie de lumină

 

de lumea beată pică din picioare,
atunci în cimitire-ncepe fojgăiala
cu spectre, stârvuri şi fantome,
ce ziua zac şi noaptea-şi joacă năuceala.

 

Ies din adâncuri stârvuri veninoase
cu viermi forfotitori în găurile sparte,
dar şi fantome albe de suflete candide,
ce sunt şi totuşi nu-s, deşi se cheamă parte.

 

E marea adunare a lumii subterane,
cu scârţâit de oase şi indignare multă.
“Cum e posibil”, o hârcă le întreabă
pe hârcile hidoase ce par că o ascultă,

 

“Cum e posibil, zic, ca două-trei sicrie
să pună peste mine deasupra în mormânt?”
Se pare că uitase că-n viaţă ea fusese
saltea pentru bărbaţii cu sexual avînt…

 

“Mai bine-n foc să ardem”, aprobă şi codoaşa
c-un bâţâit sinistru din tigva bortelită,
“decât să fiu tratată precum un fitecine,
când ştie lumea-ntreagă că fost-am o cinstită”.

 

De-acord se declarară toţi hoţii şi borfaşii,
iar criminalii-aşijderi votară la grămadă;
deci întrunit fiind şi cvorum şi consensul,
rămase moţiunea ca rău-ntreg să cadă…

 

Dar n-apucară actul să-l ducă la sfârşit,
că se iviră zorii şi doi gropari sosiră –
aşa că în morminte în grabă s-au uşchit
şi, împăcaţi cu soarta, protestul îl uitară.
 
 
Istoria viitorului
 
Mi-am întrebat amintirile
şi prevestirile,
când li se pare că-i mai bine
să mă apuc a scrie
istoria viitorului,
şi ele fură de acord
că două-s bornele de start
în treburi grave precum asta:
ori cu speranţa cam nătângă
să-L vezi pe El cu biciu-n mână
cum îi stropşeşte şi-i alungă
pe lupii păzitori din stână,
ori capetelor urgisite
să li se aplece pân’ la urmă
de-a plopilor absurde pere
şi de-a răchitei micşunele.

 

Dar când la treabă să purced,
văzui că viitoru-i doar o şagă –
cum oamenii pe dinamită şed,
ce-au semănat firesc e să culeagă…
 
 
Salcia plângătoare
 
Când munţii suri au sărăcit,
de coastele li se vedeau
prin fracurile zdrenţuite
şi prin cămăşile cârpite,
pornitu-s-au pe hohotit,
încât şuvoaiele grăbite
– într-un avânt etern fratern –
le răcoreau feţele
rase ca-n palmă,
mai ‘nainte ca tumultul
înspumat şi indignat
să le-azvârle mai la vale,
unde doar plopii-şi tremură uitarea
şi sălciile despletite
din ciutura uitării-şi sorb lentoarea.

 

Doar una dintre sălcii
destinul l-a-nfruntat
şi tot mai sus s-a aburcat
până la ţestele de piatră,
cu ferma hotărâre asumată
să apere de soarele torid
şi de al iernii aprig frig
pleşuve frunţi îmbătrânite
cu umbra ei întristătoare
de cotoranţă bocitoare.

 

De-atunci,
întreg ţinutu-alăturat
– mult mai întins decât o ţară –
după matură chibzuială
a Plângerilor Vale-şi zice,
iar lumea crede că-i ferice.
 

Iubesc, deci exist


Iubitul meu Descartes,
îţi scriu ca să te-anunţ
că tare-ai fost pripit
când cu-ndoial-ai navigat
pe-ntinsu-nvolburat al raţiunii
şi-n portul sum ai acostat.

 

Nu-i picătură de-ndoială
că logica s-ar poticni pe drum
când dubito spre cogito porneşte
şi când din cogito rezultă sum.

 

Se ştie însă foarte bine
că nu toţi semenii se sinchisesc
de îndoială ori prea multă cugetare;
dar ei sunt tari şi viaţa şi-o trăiesc…

 

Impune-se, de-aceea, drag maestru,
ca teza mai umană să devină
prin detronarea cugetării
şi prin iubirea-ntoarsă spre Lumină.

 

Nu cuget, deci exist e idealul
ce duce oamenii spre tot mai bun,
ci dragostea e-aceea care
un suflet viu îl face şi imun.