Lumina unui bec roșu se aprinde în fiecare seară în vârful turnului de fier al cazărmii, printre antene de tot felul. Când se întunecă, lumina pare o  stea rătăcită printre alte stele, dintre care nici una nu e roșie. Asta o face să pară deosebită. Ar putea ea oare stârni războiul nocturn al câinilor fără stăpân împotriva altora, care au stăpân? Nu știe nimeni din oraș. Câteodată, când aerul este curat, de obicei după ploi de primăvară, steaua, adică becul, pare că strălucește mai tare văzută de pe pământ. Altădată provoacă locuitorilor insomnii, crize existențiale sau de ulcer, dar nu au voie să stingă becul aprins în vârf, sus, odată cu lăsarea serii, conform unor regulamente militare foarte precise. Dacă l-ar stinge s-ar putea produce un accident aviatic sau altceva grav. Poate că de aceea trebuie să accepte cu toții necesitatea luminii de sus, fie ei oameni sau câini, nefericiți, flămânzi, slabi și murdari, locuind în același oraș cu o cazarmă și un turn de fier pe care se aprinde în fiecare seară o stea roșie. Nu, nu e steaua nordului, aceea se vede rar din oraș, iar cel care o caută o descoperă în serile de iarnă, dincolo de orizont, în zona de cer unde turla bisericii ar putea s-o atingă cu vârful clopotniței.

 

– Ai trecut vreodată pe podul de la gară, acela de peste șinele de tren?, îl întrebă ea.

– Am trecut acum câtva timp, dar nu demult. În ziua când numai eu așteptam să rămân în gara din care toți trebuiau să plece undeva fără a-i fi alungat nimeni. Ședeam pe o bancă și îi priveam. Printre umbrele lăsate de scândurile băncii creșteau flori mici, albastre, de nu-mă-uita. Știam că ei vor pleca. Știam că vor veni mereu alții, așa cum se întâmplă întotdeauna prin gări. Am pășit pe podul înalt de peste șine, o pasarelă cu patru benzi de circulație care tremură din tot fierul oaselor sale când trece un camion greu. L-au ridicat, parcă dinadins, peste râul tuturor călătoriilor. De sus, vedeam trenurile vechi, așteptând ruginite într-o parte laterală a gării. Oprite definitiv și ele, ca mine… Hai, vino, să-l urcăm împreună.

Vrăbiile culeg mugurii proaspeți ai plopilor din gară. Un pui de cioară, cu ciocul mai mare decât trupul mic, strălucind negru în soare, înghite o ființă care împinge cu greu un grăunte. Repede, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, puiul de cioară își deschide aripile și se înălță. Nu croncăne, și-ar scăpa prada din cioc. Un timp, grăuntele se rostogolește singur pe peron, stingher în urma zborului și al pașilor care l-ar putea strivi.

Se ridică și se duc încet către podul de dincolo de peron. Călătorii îi privesc indiferenți, adormiți în așteptările fiecăruia și străine lor. Sunt așteptările unor plecări. El înțelege că o plecare nu este întotdeauna o crimă, dar nu vrea să-i strice bucuria zilei însorite de aprilie. Își amintește mâinile ei, dăruind bucățele de covrig câinilor liniștiți din gară, într-o zi acum îndepărtată. Nu-mă-uita, fiică a primăverii, ar vrea să-i șoptească, însă tace, timid, ascuns între umbrele băncii de lemn, la adăpost de trecătorii grăbiți.

Fără să vrea se gândește la înmormântări, la clopotele bisericilor bătând mult mai rar decât la sărbători, ca și cum timpul răposatului s-ar putea dilata. Poate așa și este. Nu-i plac înmormântările din pricina celor care își strigă durerea smulgându-și părul din cap și hohotind. Își plâng mortul cu toată recuzita necesară, cu zel, ascunzând că se plâng pe ei, din cauză că nu mai pot primi nimic de la el. De parcă numărul lacrimilor ar mai avea vreo importanță pentru cel dispărut. Cine știe, poate mai mult l-ar îndurera. Tăcerea clopotelor nu-i mai poate dărui nici un răspuns, pentru că el e sortit de acum înainte să rămână. De bună seamă, ceilalți nu știu, vor continua să-și ducă întotdeauna undeva urgentele lor plecări. Poate că a muri înseamnă a rămâne. Tăcut. Mai totdeauna moartea e un act singur, niciodată ratat. Nașterea, nu. Făptura din ciocul puiului de cioară trece în timpul rarefiat al tăcerii clopotelor. Un bob uitat pe peronul unei gări, obosit de truda zadarnică de a fi fost împins înainte și pierdut. Un grăunte de nisip din deșertul marii tăceri, pentru care mult e întotdeauna prea puțin.

Mirosul de cale ferată se împletește cu cel al zambilelor crescute aiurea. Femei și bărbați cu șepci și în uniforme albastre sporovăiesc veseli în fața gării. Și ei trebuie să rămână, măcar până la terminarea turei. Unii din ei, noaptea, când se aprinde becul de pe turnul înalt al cazărmii.

Vântul de pe pod îi flutură părul și nările ei sunt gâdilate ca de un strănut venit pe neașteptate. El crede că ea va plânge. Îi prinde mâna în a lui, în timp ce podul de fier le tremură sub picioare. Simt împreună vibrațiile adânci,  oarecum sfioși, ca și cum ar păși pe un imens clopot, puțin mai aproape de cer. Zăresc sub ei șinele gării, paralele, curgând monoton fără trenuri. Jos, lângă piciorul cu scară al podului, așteaptă ca vântul să se liniștească.

– Ce e mai grea: foamea sau frica de foame?, îl întrebă ea, trecându-și degetele prin păr.

Cât de mult avem împreună, se gândește el, privind-o.

– Amândouă, cred. Mi se pare că cea din urmă o aduce pe cea dintâi, deși se prea poate să fie și invers. Poate ca să nu uităm. Am cunoscut de multe ori și o altfel de foame, aceea de scris. E cumplită, mai ales când ești captiv în cuști străine sufletului tău, fabrici, programe, închisori, datorii. Aveam totdeauna un petec de hârtie și un pix, notam idei năstrușnice primite în dar pe neașteptate, în locurile cele mai diverse, dar mai totdeauna nepotrivite cu pacea scrisului. Din cauza asta apărea senzația de foame. Și deopotrivă frica. Teama că toate acele notițe vor rămâne sterpe, semințe fără rod, ca un bob pe care l-a pierdut cineva pe un peron de gară, un loc al plecărilor necesare, cu neputință de amânat… Frica de a nu le mai putea scoate niciodată de la naftalina uitării totale, rămânând sortite să plutească  veșnic în vânt, neîntrupate în file. Foamea se schimbă odată cu timpul și mai târziu am înțeles că trebuie să-mi strunesc elanul, dar și renunțarea, altfel nu se poate. A fi victorios, fără să duci nici o luptă, într-o lume sălbăticită de câștiguri și pierderi… Neputința de a câștiga nu înseamnă întotdeauna că pierzi, ci doar că trăiești în alt fel, care aduce câteodată în cale și foamea. Foamea fiecăruia e diferită, deși  e de fapt  una singură. Foame de viață, aș îndrăzni s-o numesc. Sub clopotul ei trebuie să trăim cu toții, cu harta comorii scrisă pentru fiecare în liniile palmelor fără să știm….

– Trebuie să gândești pozitiv, îi spuse ea, privindu-l cu ochi blânzi. Ce altceva ai putea face în afară de a spera?

El îi strânge ușor mâna. Sunt aceleași cuvinte pe care le-a auzit de curând în preajma lui.

– Da, dar vezi că a gândi pozitiv nu face altceva decât să afirme gândirea negativă, despărțind parcă prea brusc tot ceea ce ar trebui să fie un întreg. Ce altceva poți să faci? Poți să te supui oricând acțiunii de a pleca spre tăceri… Poți fi înrobit de orice dorință sau de fiecare teamă. Sau poți să rămâi. Poți totul… Tu ești fiica primăverii, îndrăznește să-i răspundă.

El știe că ea ține de partea miraculoasă a vieții lui. Se gândește cât de statornică e firea ei schimbătoare ca zefirul de aprilie și simte că o iubește mai mult. Din milioane de destine paralele ca șinele de cale ferată, viața ei se încrucișează cu a lui într-o lină trecere de nivel, fără nici un macaz. Privește pe cineva care împărtășește porumbeii cu firimituri, dorind poate să-și lumineze partea umbrită și sperând că va câștiga potul cel mare la loterie. Un bătrân își plimbă liniștit câinele, care îl urmează așa cum este întotdeauna urmat stăpânul care nu-l va lăsa niciodată flămând. În crengile cu frunze încă tinere ale copacilor, ciorile harnice își curăță cu ciocurile penele întunecate.  Seara, când se aprinde becul de sus, ele  par să fie doar umbre.

Ei doi pășesc mai departe într-un aprilie mereu schimbător, rămânând într-un nesfârșit început. Hoinărind împreună, seara îi prinde din urmă, în timp ce în turnul de fier al cazărmii se aprinde o stea roșie. În zilele următoare toate clopotele din oraș vor tăcea.