Pastorul Simon Bogner, de la Biserica Evanghelică Luterană din Armeni fusese atât de tulburat sufleteşte in urma certei avută cu preotul catolic, Iustin Kelemen, şi cu cel ortodox, Iosif Gal, încât puţin timp după ce se întorsese acasă făcuse o criză violentă de nervi şi se descărcase asupra nevestei sale, o femeie blândă şi fragilă, bătând-o crunt chiar in faţa copiilor, un băieţel de trei ani şi o fetiţă mai mare, de şapte ani. Lucrurile nu s-ar fi oprit aici dacă n-ar fi apărut câţiva haidamaci, în halate albe, de la Spitalul de Boli Nervoase, anunţaţi de vecini, şi nu l-ar luat cu Salvarea, îmbrăcat într-o cămaşă de forţă. Se zbătuse tot drumul, urlase şi-i împroşcase cu ocări pe infirmieri, pierzându-şi în mai multe rânduri cunoştinţa sau urinând pe dânsul. Abia după ce intrase pe mâna medicilor, care-l sedaseră şi supuseră unui tratament de şoc, adormise buştean până a doua zi, dimineaţa, când se trezise şi aflase cu uluire ce i se întâmplase. Primul său gând fusese să-i dea un telefon soţiei şi să-i ceară iertare, dar înţelese repede că nu putea face acest lucru întrucât era legat de mâni şi de picioare, iar medicii dăduseră ordin infirmierilor să nu-l dezlege mai devreme de douăzecişipatru de ore.

Răstignit in patul acela de spital, mirosind îngrozitor a dezinfectant, pastorul Simon Bogner îşi amintise cu greu de unde începuse totul. Nu mult după ce terminase rugăciunea de amiază, pe la ora două şi ceva, se trezise cu cei doi preoţi în biserică şi se luară la harţă. Iustin Kelemen îl acuzase că aţâţa oamenii în contra bisericii catolice, îndemnându-i la nesupunere şi la înfierarea ritualurilor bisericeşti.

– Nu dau doi bani pe Catehismele lui Luther, se revoltase şi  Iosif Gal, ortodoxul, tremurând de furie, poţi să ţi le bagi în fund din partea mea, dar nu încerca să ne subminezi autoritatea !

– Aşa cum citeşti d-ta din cărţile d-tale, ripostase el, aşa citesc şi eu din cărţile mele ! Voi credeţi în ceva, noi în altceva ! Noi, luteranii, nu recunoaştem botezul, simbolurile religioase sau autoritatea Papei, după cum nu credem că între cleric şi laic ar fi vreo diferenţă, cum spuneţi voi, clericul fiind un om ca toţi ceilalţi, poate un pic mai învăţat. Noi spunem că lumea nu are nevoie de atâţia preoţi, că averile acestora sunt o sfidare la adresa lui Dumnezeu iar dările cerute de la credincioşi o ruşine.

Iustin Kelemen îl luase după umeri într-o încercare de a-l îmbuna.

– D-ta, frate Simon, îi zise acesta, ai o viziunea personală asupra religiei şi ţi-o respect. Pastorii voştri nu fac şcoli teologice şi nu sunt supuşi unei practici unitare, aşa cum suntem supuşi noi, având libertatea de a se acomoda la obiceiurile locului. Ideea e că aici, în Armeni, există loc pentru toată lumea şi că nu are rost să ne săpăm unii pe alţii !

– Mai ales că grosul crdincioşilor se află la noi, adăugse tâfnos Iosif Gal. Eu te sfătuiesc să-ţi bagi minţile-n cap, pastore, fiindcă altfel pun oamenii să te izgonească din oraş !

Mojicia lui Gal îl înfuriase la culme.

– Dar cine te crezi, bre, de-ţi permiţi să mă ameninţi în casa Domnului ? Toată lumea ştie că eşti un curvar şi un hapsân nenorocit ! Până şi preoteasa

şi-a luat lumea în cap numai să nu mai audă de tine !

Preotul ortodox îi înfipsese mâna în gât şi puţin lipsise să nu se ia la bătaie dacă nu intervenea catolicul.

– Gata, nebunilor, îi certase el, că ne facem de râsul târgului ! Nimeni nu-i uşă de biserică, iar bătaia nu rezolvă nimic ! Daţi-vă mâinile şi haideţi la mine să bem o sticlă de vin !

– Nu beau în compania unui pederast, îl repezise el simţind cum i se aşează o pată pe creier, şi n-am chef să mai am de a face cu voi ! Ieşiţi dracului de aici !

Îşi amintea că cei doi plecaseră ca din puşcă, făcând semnul crucii, iar el rămăsese acolo o vreme ros de remuşcări şi urmărit dintr-o firidă de Diavol.

 

 

Întors acasă, trei zile mai târziu, Simon Bogner găsi un bilet scris de nevasta sa, care îl anunţa despre plecarea ei la părinţi, undeva în nordul Moldovei. Hotărârea de a-l părăsi era definitivă şi irevocabilă. Cineva o anunţase cu puţin timp înainte de a ieşi din spital, dat fiindcă nu luase decât maşina şi o parte din bani, lăsându-i pe cei doi copii. Multă vreme nu-i veni să creadă şi se amăgi cu speranţa că Maria se va întoarce dacă nu de dragul lui, atunci de dragul copiilor, la care ţinea ca la ochii din cap, însă pe măsura curgerii timpului începea să înţeleagă cu groază că acest lucru nu se va mai întâmpla. Pe la amiază, cu Dragoş în braţe şi cu Irina de mână, plecă spre biserică şi săvârşi acolo cele cuvenite sub privirile speriate ale copiilor.

– Mi-e dor de mama ! scânci deodată fetiţa cu lacrimi în ochi. Unde a plecat mama ?

– Mama ! articulă şi Dragoş gata să plângă. Mama! Mama ! Mama !

– Mama voastră, le spuse el îmbrăţişându-i, ne-a părăsit ! Ne-a lăsat singuri ! Dar tata o să aibă grijă de voi ! N-o să vă lase pentru nimic în lume în voia sorţii ! O să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ia sub aripa sa ocrotitoare !

În timp ce-şi mângâia copii, lăcrimând alături de dânşii, văzu în firida din altar pentru a doua oară chipul Diavolului şi simţi o străfulgerare în creştetul capului, care-l făcu să se cutremure. O lumină albă puse stăpânire pe mintea sa şi înainte să înţeleagă ce se petrece cu dânsul reteză cu maceta din altar gâturile copiilor.

La ştirile de seară, pe TVR-1 Armeni, ştirea rulă obsedant, minute în şir, fiind preluată de toate agenţiile de presă şi făcând ocolul Pământului : « …Un pastor luteran şi-a ucis copii în altar, apoi s-a aruncat înaintea trenului ! Nu se cunosc motivele crimei, nici alte amănunte. Se ştie doar că pastorul ieşise dintr-un spital de psihiatre cu puţin înainte de a-şi ucide copiii… »