– Cine ți-a frânt inima, frumosule?
Întrebarea îi ajunse la ureche de foarte departe, deși fusese rostită de foarte aproape. Auzise clar, de dincolo de haosul gândurilor lui. Doctorul T. privi mâna cu degete lungi, cu unghii vopsite cu roșu strident. Între degetele ei, țigara lăsa să se înalțe un fir subțire de fum, perfect vertical. Își privi apoi mâinile lui. Dreapta ținea un pahar cu whiskey care tremura în reflexele luminilor din bar, iar stânga își tremura fumul țigării șerpuind alături de mâna femeii. I se părea că nu este el, că altcineva stă în bar și aude întrebarea femeii. Ca și cum el ar fi chemat o întrebare.
– Vino cu mine și ai să uiți de toate, rosti femeia mai aproape de el. Stinse țigara în scrumieră, îi mângâie mâna care încălzea paharul și doctorul se înfioră. Plăti băutura și ieși împreună cu silueta ei unduindu-i-se lângă șold.
Prima rază de soare îi lumină pleoapele și se trezi. Câte binecuvântări solare pierduse de când era în viață? N-ar fi putut spune, dar stătea sub raza blândă a dimineții simțindu-se cumva încurajat. Era ciudat cum nu ochii îi simțeau lumina, ci inima. Poate că era încă foarte devreme și liniștea desăvârșită îl făcea să simtă timpul în alt fel. Dormise adânc, fără vise. Timpul, acest timp al zilei, diferit de timpul nopții, de timpul visului, iar asta numai din pricina întunericului. Ori a luminii. Ori a liniștii. Stranie luciditate, se gândi o clipă doctorul T. Nu o mai trăise niciodată. Trupul lui stătea gol, întins lângă femeia aceasta în patul de hotel. O auzea respirând calm, ca și cum puțin i-ar fi păsat de meseria ei. Trupul ei tânăr adăpostea cu siguranță o inimă. Era reflexul lui de cardiolog și zâmbi, coborând gol din așternut. Femeia fusese o experiență pe care nu o trăise niciodată și se simțea uimit de curajul lui inconștient de seara trecută. Puse asta pe seama alcoolului și începu să se îmbrace. Privi oglinda ovală și noptiera, unde se găseau în dezordine mici obiecte de cosmetică, un ruj, un creion pentru ochi, o periuță de dinți și un flacon stors pe trei sferturi de pastă de dinți, o perie de păr care mai păstra câteva fire lungi de păr roșcat. Abia atunci se întoarse și privi cu atenție chipul femeii din pat. Când oare se pieptănase, în care moment al vieții ei, care lipsea din viața lui, iar asta nu putea să se datoreze numai alcoolului? Ciudat, în altă fărâmă de realitate ar fi putut s-o iubească, se gândi în timp ce își încheia gulerul cămășii peste cravată. Oglinda îi restitui chipul de onorabil doctor cardiolog. Lăsă sub peria de păr două bancnote mari și ieși în vârful picioarelor. Știa că pentru femeia aceea, ca și pentru el și atâtea alte milioane de oameni, banii nu ajung niciodată. Un blues al lui J. L. Hooker îl învățase asta în anii studenției: Money? More you have, more you want. Less you have, more you want…
Avea cincizecișicinci de ani și era o somitate medicală, un reputat chirurg al inimii. Doctor T., M.D., putea fi mândru de el, dar cu toate acestea haosul din gânduri nu deveni mai ușor de suportat.
Abia pe trotuar, pășind apăsat și ușurat în același timp, simți mahmureala serii trecute în ceafă și amintirea scrisorii din buzunarul de la piept, care, pentru a mia oară în ultimele două zile, îi făcu din nou genunchii să tremure. Pașii îi răsunau ritmic în liniștea orașului încă dormind în lumina dimineții. Îl agasa zgomotul lor de ceasornic nevăzut și încetini, apoi se opri cu servieta într-o mână pe trotuarul pustiu. Nu înțelegea cum e cu putință, totul se năruia în urma acestei scrisori. Ar fi putut fi de bună seamă o farsă, o glumă proastă a rivalilor săi, dar gândul că ar fi putut fi în același timp adevărată îl copleșea. Scrisoarea era doar o pagină cu un text clar și năucitor în același timp:
Domnule doctor,
Cel ce vă scrie nu există. E la fel de ireal ca plăsmuirea unui vis. Dar, așa cum se întâmplă adesea, plăsmuirea poate deveni oricând reală. Nu am nume, nu am chip, dar ceea ce mă face să vă scriu este un adânc sentiment de onestitate, pentru că trebuie să vă spun că sunt amantul soției dv. de mai bine de trei ani. Mai exact de când fiica v-a lăsat singuri plecând la universitate. Da, cunosc amănuntele cele mai intime ale existenței dv. Știu că în cel mult două zile un al treilea pahar de alcool vă va face să petreceți o noapte cu o femeie într-o cameră de hotel, știu că veți fi uimit în urma acestei nemaiîntâmplate acțiuni ale căror resorturi nici nu bănuiați că le purtați în viitorul dv. Viitorul, da, este locul de unde vin eu, cu mesajul de a deveni mult mai atent la soția dv. Ați cam neglijat-o în ultimii zece ani, cred că știți deja acest lucru și n-are nici un rost să negați. Știu, ați fost onest, vertical, ați refuzat politicos și rigid ispite mai plinuțe sau mai blonde pe holurile spitalului unde v-ați clădit reputația. Asta, reputația, exact asta vă va face să pierdeți, pentru că trebuie să vă aduc la cunoștință, d-le doctor T., că vă veți pierde soția la capătul a trei zile de la primirea scrisorii mele. E tot ce am a vă spune, dintr-o datorie pe care o am față de dv. dintr-un segment viitor al vieții pe care o veți trăi. Aici, în acest fel straniu de realitate, urmările sunt mult mai vizibile și orice gând sau vis devine pentru noi destin. Un fel de trăire emoțională, dacă vreți, dar oricât de bun cardiolog ați fi, aceste emoții nu v-au interesat niciodată, nu-i așa? Însă tot ceea ce vă pot spune eu despre ele este că sunt forma viitoare a vieții omenești. Cu regretul că nu am un nume cu care aș putea semna, vă încredințez de deplinul adevăr al acestei scrisori.
Atât, ca o lovitură pe care doctorul T., dacă ar fi fost să fie cinstit până la capăt cu el însuși, o aștepta de mult timp. Pășind în dimineața solară pe trotuarul drept, înțelese amărăciunea gândului că perfecțiunea doare, că succesul profesional, cariera lui și a fiicei sale, Maria, îndrăgostită de cardiologia tatălui, familia unită și locuința luxoasă sunt doar aparențe, simple imagini pe care le alcătuise pentru a fi văzute bine de toți ceilalți. Dincolo de ele? Un univers de gânduri care se intersectau, ale lui, ale ei, ale fiicei, ale colegilor și prietenilor. Cu marea grijă de a evita mai totdeauna adevărul care ar fi putut să aducă bănuitele și temutele dezastre ale emoțiilor și tocmai de aceea bine păstrat sub covorul politeței sau sub masca simplelor discuții. Nimic mai fals, se gândi doctorul T., aflând în felul acesta că știe tot adevărul de foarte mult timp. Era de la sine înțeles: Elena, soția cu zece ani mai tânără dacât el, femeia care își cunoștea cu siguranță temerile și emoțiile neașteptate ale îmbătrânirii pe măsură ce Maria, fiica lor, creștea asemenea unei flori în grădina casei. Copiii, martori tăcuți ai unui alt viitor, formă a trecutului părinților, cu toate cele ce decurg din asta. Restul? Simple relații, simțea acum. Găsi pe haina lui un fir lung de păr roșcat.
Ce avea de făcut? O discuție serioasă, sinceră, adevărată cu Elena, soția lui. Cum să ascundă teama strecurată de acestă scrisoare? A nimănui, de fapt. Acest fior greu care îi strângea inima într-un inel ca de fier și a cărui existență nu se datora vreunei substanțe, vreunei proteine sau hormon ajunse în sânge pe căi atât de bine cunoscute. Dacă era adevărat că viitorul aparține acestor emoții, cum i se scria în scrisoare? Cine, mai cu seamă cine era acest mesager al viitorului, cum pretindea a fi, culmea, avertizându-l cu o nemaipomenită îndrăzneală că e chiar amantul Elenei de trei ani? Doctorul T., deși simțea că explodează, că sunt lucruri care scăpau rațiunii și controlului său, știa că nu le poate potoli cu nici unul din sutele de calmante pe care timp de treizeci de ani le prescrisese cu generozitate altora.
Nu era târziu să apeleze la George, prietenul detectiv. Sună și stabili o întâlnire, explicând natura delicată a problemei sale în puține cuvinte.
– Ai avut o operație grea, dragule?, îl primi Elena sărutându-l.
Doctorul T. se gândi în clipa aceea că poartă parfumul trupului roșcat. Mărturisi, știind că acest simplu adevăr nu poate fi crezut, dar nu putu să nu observe ceața ușoară care acoperea privirile Mariei, care îl ascultase tăcând, rezemată de pervazul ferestrei mari, în așa fel încât lumina o învăluia ca într-o pelerină transparentă. Dacă era adevărat, dacă dincolo de această perdea se ascundea prezența nevăzută a celuilalt? Doctorul T. simți nevoia să bea un pahar, ca și cum ar fi căutat refugiul de aseară. În altă realitate ar fi putut-o iubi pe femeia aceea, care acum stă la masa camerei de hotel scriindu-i o scrisoare fără semnătură soției lui. Al naibii Univers cu infinitele lui posibilități, se enervă doctorul T. și în clipa aceea privirile lui se ascunseră sub aceeași ceață din ochii soției. La dracu’, trebuie să explodez, dar nu acum, nu aici, nu, nu așa, își auzea gândurile țâșnind din haosul lor. Și apoi, Maria, acolo, departe?
Doctorul T., lăsându-și – pentru a câta oară? – soția singură, ieși pe verandă cu un pahar plin și aprinse o țigară. Fumul ar fi stricat cu siguranță atmosfera camerei și lacul mobilei, acoperind în felul acesta decorul cu aceeași vizibilă ceață.
Raportul lui George, detectivul, oricât de multe emoții ar putea costa. Mai avea o singură zi și înțelese că nici femeia de seara trecută nu avusese un nume. Afla din ce în ce mai des în ultimele două zile că există rațiuni care pot învinge rațiunea și se simțea neajutorat.
Totul ar fi putut semăna cu un film SF. Scrisoarea însă nu era un cadru de film, ci realitate scrisă în buzunarul hainei sale. Doctorul T. își aminti de fuga mamei lui pe când nu avea decât doisprezece ani. Cu alt bărbat, desigur. Tatăl lui, ofițer de carieră, stătea puțin acasă, unde era mai totdeauna așteptat cu toată dragostea lui de copil. Îi aducea daruri în sosirile îndepărtate, minunându-se cât de mult s-a înălțat de la plecarea lui, apoi ritualul cinei de întâmpinare se desfășura cu liniștea unui cămin obișnuit în care tatăl revine dintr-o lungă călătorie. Băiatului îi erau dragi sosirile tatălui, nu și plecările, dar acum, matur fiind, înțelese că între plecări își plăsmuise tatăl așa cum poate el nu era în realitate. Odată, îi adusese un pistol de jucărie care părea atât de adevărat încât se speriase de-a binelea când apăsase cu degetul de copil pe trăgaci. Încă îl durea amintirea morții tatălui său. După plecarea mamei se apucase zdravăn de băutură și violența cu care se autodistrugea ar fi putut să-l înrăiască, dar doctorul T, pe atunci adolescent, îl iubea. Murise împușcat în inimă dintr-o greșeală a unui camarad care se jucase cu un pistol. Pe mama nu o mai văzuse de atunci niciodată. Poate că aștepta, undeva, în nevăzut, să îi făurească un chip din cioburile amintirilor, așa cum se întâmplase cu tatăl său. În această privință, acum, doctorul T, apăsat de haosul gândurilor sale din ultimele două zile, se simțea neputincios.
– Ai căzut în ispită, îl întâmpină George râzând sportiv. Avea un umăr al hainei mai lat decât celălalt și doctorul T. înțelese că se ascundea acolo același revolver pe care George îl purtase mereu. Reveni pentru o clipă imaginea copilului prea mic pentru pistolul prea mare al tatălui său. Cred că ai nevoie de o acoperire, glumi înainte George, dar apoi se potoli. Vedea cuta de îngrijorare de pe fruntea doctorului și înțelese că ar fi putut fi ceva grav. Nu îl rugase niciodată nimic în legătură cu profesia lui, dar o făcea acum, împins de cine știe ce problemă.
Doctorul T. se așeză și îi arătă scrisoarea. George o citi odată, apoi încă odată, cu sprâncenele mai întâi ridicate, mai apoi coborâte.
– Da, e o chestie mai delicată, spuse. Dar nu te-ai gândit că nu e decât o farsă? Ba da, te-ai gândit, înțeleg… Eu cu ce te pot ajuta?, întrebă, privindu-l atent pe doctor.
– Află tot ce poți, desigur, spuse doctorul T. Chestia asta mă scoate din minți și nu aș vrea să afle Maria. Cât mai discret, te rog… Nu vezi și singur că am nevoie de ajutor?
– Am să te ajut, dar mai e doar o singură zi, un timp mult prea scurt. Ce ai de gând să faci în această zi?
O singură zi… Doctorul T. se gândi la binecuvântările solare pierdute atâta amar de vreme, de parcă ar fi trecut pe lângă el zadarnic.
– Am să încerc să stau mai mult pe la spital, să fug de toate în adâncimea anesteziilor, a operațiilor pe cord deschis… E meseria mea, de fapt. Sună-mă imediat, la orice oră, când apare ceva, bine?
– Bine, bătrâne, răspunse George, văzând noua umbră a bătrâneții pe chipul altfel proaspăt al prietenului său.
Doctorul T. nu se duse la spital. Știa că acolo nu poate regăsi decât biologia unor inimi, nu și motorul lor, emoțiile asupra cărora scrisoarea îl îndemnase să se gândească. Ce simțea acum? O teamă oarbă, o angoasă căreia poate el însuși îi crease o formă. Nu în el, ci în Elena, ființa tăcută și dragă, uitată prea des în singurătate pentru orgoliul carierei lui, după care se ascundea pretextul ajutorării unor oameni în suferință. Nimic mai fals, asta îl durea, dar în mintea lui se strecură un model al mamei din copilărie, care plecase, deodată, atunci, pe neașteptate. Doctorul T. înțelese brusc asemănarea dintre Elena și mama lui, dar nu avea încă destulă încredere în semnele pe care le deslușea în destinul trăit până la primirea scrisorii.
Da, fusese prevenit: Elena va pleca, detectivul George va descoperi cu uimire dispariția făpturii ei, absorbită complet în visul ei, care aparținea acestui nevăzut amant plăsmuit sub forma unei anonime scrisori. Trebuia să găsească o cale de a pătrunde în acest vis, care îi fusese străin până atunci, necunoscut. Știa că e un singur fel, o singură cale, oricât de ultimă ar fi putut fi emoția unei morți, o evadare din propriul său vis. Un vis fals, infirm, incapabil să trăiască prin sine. Un vis provocat și neadevărat. Era înfometat, însetat după existența unui organ a cărui biologie, biochimie și altor aspecte bio cărora le dedicase o viață de studiu și despre care nu știa de fapt nimic. Nimic din nevăzutul care o alcătuia și o făcea să trăiască, să bată acolo, în piept și să strige dincolo de tăcere, dincolo de perdeaua de aparențe așternută atât de bine peste viețile lor. Acest micuț organ din carne, acumulând emoția cea mai fină, cea mai delicată și în același timp cea mai puternică a dragostei. Nici n-ar fi trebuit să-l cheme în ajutor pe George, ca un copil neajutorat strigându-și cu teamă tatăl puternic. Era inutil. Ar fi trebuit doar să mulțumească celui care îi scrisese o banală scrisoare din viitor, nesemnată doar din lipsa unui nume și atât.
Doctorul T. trăi emoția acestei dureri ca și cum ar fi fost un maxim al vieții, un Everest pe care urcase și pe vârful căruia nu găsise un steag al unui explorator din trecut, ci numai o scrisoare din viitor. Îi dezvăluia priveliștea inimii lui, atât de mult cunoscută ca mecanism viu, dar atât de tăcută până să ajungă pe culme.
În seara celei de-a treia zile, se îmbătă în primul bar și apoi plecă. Cu un ascensor scârțâind greoi, urcă pe clădirea hotelului de noaptea trecută și se aruncă în gol din înălțimea acestui Everest personal. Privi scrisoarea ieșindu-i din buzunarul hainei și înălțându-se în văzduh asemenea unei păsări albe, știind că la poalele muntelui îl așteaptă adevărata Elena, cea care nu fugise niciodată de lângă el, nici măcar într-un vis.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.