Amurgul viselor

 

Cu ciutura speranţei coborâi

spre petecul de cer

căzut în fântânioara dorului,

ca stelele să le culeg

şi-n noaptea părului să ţi le-aşez,

tu, diademă de lumină,

şi peste-a mele vreri regină.

 

Dar am rămas captiv în vise

– nestinse-n lacrima-nserării –

când din înalt ai coborât

ca plat model al acîtării.

 

 

 

Poznele timpului

 

O comedie groaznică e vremea

cu este, fuse şi va fi –

prezentul parcă-i o nimica,

din viitor poţi doar ciupi;

 

trecutu-i fără de hotare,

căci el înghite ne-ncetat

istorii şi-ncheiate sorţi,

eternu-n clipă comprimat.

 

Să fie între timp şi moarte

o cârdăşie de mormânt?

Când el se duce, ea apare

şi lasă-n urmă prafu-n vânt…

 

Iar dacă timpu-i circular,

de hora morţii n-ai scăpare –

atâta doar că ce-a trecut

pe viitor va fi călare.

 

 

Noaptea dintre ani

Ornată cu beteală pizmăreaţă,

ce goliciunea şi-o răsfrânge

în delicate cupe de şampanii,

fereastra nopţii dintre ani

se-ntredeschide plictisită

de-atâtea repetări abraşe,

şi-i plânge ochiul aţintit

spre viitorul tăinuit

de-a omului etern ispită,

dar gol, uscat şi-ncremenit

e ochiul-far pentru trecut,

căci viaţa-i timpul bine drămuit.