1. Marea sărbătoare

An de an, uniţi în cor,
milioane de creştini
pe Iisus îl preamăresc
cu firi albe ca de crini.
 
Este marea sărbătoare
a ieşirii din mormânt,
Învierea Celui care-I
calea vieţii pe pământ.
 
 
 
2.Înverşunarea soarelui

Ca un ocean lumina zilei
se vălureşte moleşită
şi pe drumeţi îi năuceşte
cu-nverşunarea-n cer proptită.
 
Nici norii nu-ndrăznesc să iasă
când soarele se-nflăcărează –
căldura din înalturi cade
şi verdele îl torturează.
 
Cuptorul verii duduieşte
din zori şi până-n asfinţit,
de parcă iadul şi drăcimea
din hău la soare au ieşit.
 
Doar noaptea se mai răcoreşte
când dracii smoal-au isprăvit,
iar soarele pe-a lui cărare
avânt îşi ia spre răsărit.
 
 
 
Bătrânul soare

Ca un sultan între cadâne,
ce bucuria şi-o afirmă
în râuri de mătăsuri poleite
cu aur, diamante şi rubine,
tot astfel soarele-şi revarsă
de mii de veacuri strălucirea
peste seraiul său galactic,
ca s-oblicească viaţa şi nefirea.
Şi, făr-alegere şi-odihnă,
el mii de tone de lumină
din trup îşi rupe şi aruncă
în fiecare clipă, smulsă
din inima-i de cruguri plină,
ca vrerea Creatorului s-o facă
în confruntarea sa cu noapte-adîncă…
 
Cum pentru pământeni rămâne
unica sursă de-nfrăţire
cu-a cerului împărăţie,
bătrânul soare fu-n vechime
părinte drag, tânăr mereu,
încoronat ca-ntâiul zeu
în pantheoane generoase,
aşa ca-n faraonicul Egipt
unde pe Ra întruchipase,
ori ca Apollo pitianul
– model de neegală frumuseţe –
şi ca-n parsismul zarathustric
cu Mithra soare şi zeu unic.
 
Dar azi ştiinţa dovedeşte
că soarele-i de vlagă stors,
drept care întunericul ne-aşteaptă
când caierul luminii va fi tors.
 
Când s-o-ntâmpla? E peste poate
ca mintea omului s-o ştie,
căci fizica prin legi vorbeşte
de-a Cosmosului agonie,
 
proces continuu de uzare,
ce moarte termică se cheamă,
când cald şi rece-or fi totuna
iar gol şi nefiinţ-o seamă.
 
Ştiindu-se sortit pieirii
într-un mănunchi de viitoruri,
ce vieţii omului opun
vieţi stelare roiuri-roiuri,
 
bătrânul soare se sileşte
să fie iar ca-n tinereţe
şi dinţii-n Terra şi-i înfige
de viul face feţe-feţe.
 
E drept că omul îl ajută
să ardă şi să nimicească
prin poluarea ce-o cultivă
şi prin puterea sa drăcească.