Atunci când închiriasem atelierul de pictură nu mă gândisem decât la chiria mică pentru spațiul foarte larg, cu o fereastră mare și înaltă cât unul din pereți. În toamna aceea mă hotărâsem să pictez cât puteam de mult, desprins de orice alte activități și abia după câtva timp am băgat de seamă că fereastra era orientată spre vest, în așa fel încât serile veneau destul de întârziate după apusurile lungi ale toamnei. Mă opream din pictat și îmi simțeam pieptul cuprins de nostalgie, de dorul de soarele care se ducea la culcare până în zorii următoarei zile. Aș fi vrut să prelungesc ziua, de aceea aprindeam proiectoare mari și continuam să pictez, dar nu era la fel ca lucrul în lumina zilei. Iubeam soarele și din pricina asta iubeam și culorile curate, luminoase. Seara, abia mai reușeam să corectez mici umbre sau tușe, abia așteptam venirea noului răsărit. Însă în felul acesta somnul meu devenea scurt și nerabdarea mă cuprindea întotdeauna înainte de culcare.

Lucram cu spor și mă bucuram în timpul acesta de muzica lui Beethoven, cel despre care psihologii spun că îți poate dărui speranță. Eu însă eram cu desăvârșire afon de când mă știam, dar poate că tocmai din pricina aceasta îmi astâmpăram prin pictură tristețea de a nu fi putut cânta cu adevărat niciodată. Sau prin ascultarea cu multă atenție a muzicii. În lunile care au urmat am trăit din plin bucuria revigoratoare a simfoniilor și sonatelor lui Beethoven, fără a lipsi o legătură între muzica lui și picturile pe care le terminam una după alta. Încet, zilele s-au scurtat, în așa fel încât foloseam din ce în ce mai mult proiectoarele până târziu în noapte, dar a doua zi mă apucam de treabă din nou la lumina zilei. Eram parcă într-o simpatică fugă în urmărirea soarelui, fără a bănui nici o clipă ce urmări va avea acest lucru.

Seara de Crăciun venise cu viscol alb. Nu îmi îngăduisem decât un pahar de vin roșu, de sărbătoare, care în lumina sticloasă a proiectoarelor din atelier aruncau reflexe rubinii pe pânzele mele. M-am oprit, ascultând șuieratul și liniștea viscolului. Îmi priveam lucrările și eram mulțumit. Avusesem spor și mâinile purtau în șanțurile amprentelor de pe degete urme de vopsea cu care mă obișnuisem atât de bine încât mi se părea că le purtasem de-o viață. Aveam să mă spăl cu siguranță ca lumea pe mâini, dar nu în seara aceea de Crăciun. Trecuseră doar patru zile de la solstițiul de iarnă și știam că lumina va crește iar. Toată toamna așteptasem nerăbdător să încep din nou goana după soare.
Ultimele acorduri ale Pastoralei lui Beethoven se stingeau și liniștea mi se așeză alături asemenea pisicii adormite. Mi-am pus vin în pahar și am decis să merg apoi la culcare, cu gândul la Moșul bun cu sacul de daruri. Pentru mine, darul lui fuseseră lunile de pictură în pace.
-Guten abend, mein freund.
Am tresărit, pentru că vocea era cât se poate de clară și puternică în liniștea atelierului. Din spatele meu, o prezență inconfundabilă, impunătoare, îmi ațintea cu priviri pătrunzătoare nedumerirea.
-Da, sunt Ludwig van Beethoven, prietene. Am venit să-ți mulțumesc, în seara asta de Crăciun. M-ai chemat, nu vezi?
Mă întrebam dacă mă poate auzi, știind că murise surd. Pisica mea îi adulmeca încălțările și îl privea cu ochii mari. Oare știa că fusesem o viață întreagă afon?
-Sigur că știam, de ce crezi că am venit? Poate că eu am avut nevoie de urechile tale. Până acum doar ai auzit, însă acum ai învățat să asculți. Eu, dimpotrivă, am ascultat până am învățat să aud, din pricină că am surzit. Pune-mi un pahar de vin, te rog. Au trecut mai bine de două secole de când n-am mai băut un pahar.
Se așeză pe un scaun, în lumina directă a proiectorului principal, nepărând să-l supere lumina puternică. Am văzut cu surprindere că nu avea nici un fel de umbră. Viscolul se întețise și aș fi dorit să pornesc din nou muzica. Ar fi fost însă un gest absurd. În atelierul meu stătea însăși Muzica.
-De cât timp pictezi?, mă întrebă.
-Aici, doar din toamnă. Dar pictez de-o viață. Nu pot să cânt și poate de asta pictez, i-am răspuns de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea.
-Hai să tăcem, așa cum numai prietenii pot să tacă, îmi răspunse.
Șuieratul viscolului se strecură între noi. El, Maestrul, eu, învățăcelul. Spațiile de timp dispăruseră, de parcă un pod apăruse între noi din miile de acorduri cu care atelierul meu se impregnase în lunile trecute. Poate de la această muzică primisem vigoarea, iar Maestrul se simțise chemat într-un fel tainic de sufletul meu, pe podul acestor acorduri înfruntând timpul. Se ridicase și îmi privea picturile atent, una după alta, de sus în jos, de la distanță sau mai de aproape. Sorbea încet din pahar și părea că își vorbește lui însuși în tăcerea muzicii pe care o trăia. Prezența lui era cât se poate de vie, maiestuoasă și plină de puterea pe care o împrăștia toată muzica lui. Am înțeles într-o clipă ce înseamnă acel ceva numit geniu. M-am simțit cât se poate de mărunt, de mic, dar emoția mea era deosebit de puternică, de parcă ceea ce se petrecea avea să-mi schimbe cu desăvârșire destinul. Nu știam în clipa aceea decât că așa era.
-Sunt picturi bune, clare și cu forme pure. Ai ochi buni, cu care vezi doar după ce vei fi privit. Vezi, e la fel ca în muzică, întâi auzi și abia pe urmă asculți cu adevărat, dar asta doar dacă ești lipsit de auzul sufletului. Îmi pare cumplit de rău că sunt atât de multe ființe dizarmonice pe lume, iar în anii voștri se înmulțesc din ce în ce mai mult. Pentru chemarea ta îți mulțumesc, mein freund.

Tăcu, îngândurat. Ființa lui radia o tristețe adâncă precum sonatele sale. Spuse:
-Picturilor tale le lipsește ceea ce se cheamă lumina de dincolo de orizont. Caut-o, așa cum faci deja, găsește-o și pune-o pe pânzele tale. Abia atunci ele vor traversa ceea ce voi încă mai numiți timp. Un Crăciun Fericit îți doresc și mai cu seamă de neuitat. Cheamă-mă și am să mai vin. Acum plec spre apus. A fost bun vinul tău, prietene, mult prea puțin vechi, dar bun pentru culorile picturilor sufletului tău.

Mă privi cu o dragoste cum nu mai simțisem niciodată până atunci. Vedeam în ochii lui forța spargerii unei bariere pe care el, Maestrul Ludwig, o numise timp. Ființa lui era alcătuită numai din armonii pe care le vedeam a fi luminoase ca și cum lumina ar fi țâșnit din el însuși. Am simțit în noaptea sfântă de Crăciun darul noii lumini, sosite poate din imaginația mea, dar care îmi va fi fost un semn al unei alte renașteri.
În clipa următoare proiectoarele au pocnit și n-am mai zărit decât umbra albă a viscolului unduind prin fereastra atelierului meu.

Ceea ce avea să urmeze nici prin cap nu îmi trecea a doua zi. Mă trezisem ca de obicei în zori, având impresia stranie a unui vis petrecut cu adevărat. Am înțeles lucrul acesta când am văzut al doilea pahar de vin, golit și împrăștiind din cristalul său ieftin o strălucire pe care o simțeam a fi muzicală, înțelegând că băuse din el însuși Ludwig van Beethoven. Deci, totul fusese adevărat.

Am pornit Simfonia a V-a, era un semn al destinului meu, aproape înțeles. Am fumat liniștit, adâncit în atmosfera dimineții de iarnă și am știut deodată ceea ce aveam să fac, pas cu pas, măsură cu măsură, în timp ce muzica părea să mă încarce cu soluții noi, de neimaginat cu o zi înainte. Aveam, acum, înțelegerea fugii către soare. Știam ce însemna orizontul și știam că Maestrul Ludwig mă îndemnase simplu să merg în căutarea luminii de dincolo de orizont. Pentru că îmi devenise cât se poate de clar, la fel de clar ca măsurile Simfoniei a V-a, că orizontul nu poate fi niciodată ajuns, că mii de ființe umane alergă într-o goană rotundă, nesfârșită, așa cum făcusem și eu, după un orizont care rămâne mereu îndepărtat, de neatins. Acum, simplu ca o problemă inginerească, treaba asta avea să înceteze pentru mine și știam cu mare precizie și cum.

Aveam nevoie doar de ceva bani, pe care aveam să-i obțin după vernisajul expoziției. Simplu, cu bucuria pe care Maestrul altor stări a lumii mi-o dăruise timp de atâția ani. Pe urmă, cu priceperea pe care o avusesem dintotdeauna la computere și mecanisme, fără a fi știut vreodată la ce îmi fuseseră necesare, aveam să alcătuiesc mașina de depășire a orizontului, urmărind soarele de la o distanță egală, cu motoarele alimentate din lumina astrului pe care îl voiam a-mi fi călăuză. Orizontul putea fi depășit numai prin înălțare, deasupra norilor, în așa fel încât apusul să fie nesfârșit. Acolo se afla lumina de dincolo de orizont, vizibilă de peste tot de pe pământ, dar încă neînțeleasă, din pricina iluziei rotundei mișcări. Avea să fie o călătorie într-un singur sens, fără întoarcere, indiferent de urmări.

Gândindu-mă mai atent, am înțeles că aș fi putut da mașinii mele unice și sensul de a merge înaintea răsăritului. Am renunțat, pentru că atunci mărunta mea ambiție de om ar fi putut presupune că eu chem steaua să vină spre mine, ca și cum ar fi supusa mea, ca și cum aș putea eu s-o fac să mă urmeze. Eram însă dator eu, prin naștere, s-o urmez. Din lumina ei, împletită cu lutul pământului-mamă, fusesem plămădit în ființă. De aceea am ales a pleca spre apus, însă fără a-l atinge niciodată.

Mi-a luat ceva timp să alcătuiesc aripi, discuri, panouri și tot felul de alte mici mecanisme complicate, dar mai ales computerul de precizie care mă va ghida și va păstra distanța optimă față de pământ și soare. În cele din urmă, la solstițiul de vară din anul următor, pe câmpul din preajma orașului, înaintea răsăritului, am decolat singur ca un Icar, neștiut decât de acordurile Maestrului, prezență dragă primită în dar de Crăciun.
După plecare am simțit la bord o ființă care se strecurase alături de mine. Era un cățel mic și zdrențăros, cu ochii blajini, care îmi aminteau de privirile Maestrului Ludwig. Nu puteam da înapoi, plecasem pe deasupra norilor în razele dimineții și mă bucuram că nu sunt singur. Muzica răsuna polifonic și stăteam în fața panoului de comandă, așteptând să predau toate serviciile computerului pe care îl testasem deja de câteva ori. Părea în regulă și cățelul dădea voios din coadă. Cred că era din pricina luminii și a zborului dincolo de orizont.

Ca întotdeauna când iei în calcul toate posibilitățile și toți factorii, se întâmplă ceva neprevăzut, o posibilitate neimaginată care scapă minții și produce schimbări cu totul neașteptate. Acestea toate, pentru că sunt multe, le-am trăit în ceea ce avea să urmeze.

Întâi de toate, mașina funcționa impecabil și urma soarele la aceeași distanță, în așa fel încât ziua mea, dacă se mai putea numi ziuă, era veșnică. Numai partea umbrită a pământului, pe care o zăream prin ferestrele circulare ale musculiței mele zburătoare, îmi dădeau o uitată senzație de timp. Timp care se rostogolea sub mine, alcătuind pentru miliarde de făpturi ceea ce se numea orizont.

Nu m-aș fi așteptat ca lipsa nopților să aibă efecte atât de adânci asupra mea și a câinelui. Nu mai puteam dormi, deși puteam închide cu jaluzele speciale căile perpetuei lumini, dar în același timp nu mai aveam somn, nevoie de somn. Nici gândurile nu mai curgeau la fel ce constant, de firesc. Nu mai aveau viteză, nu se mai alcătuiau cu spontaneitatea de pe pământ. Era surprinzător că nu simțeam efectele dăunătoare ale lipsei de somn, iar teama instinctivă se risipea în spațiul acelei lumini. Nu depășisem bariera gravitației, încă mai aveam greutate și puteam merge în picioare ușor. Dar nu mai aveam nevoie să fac acest lucru, nici eu, nici cățelul. Ne ocupa timpul, ceea ce s-ar mai fi putut numi timp, lumina pe care o aveam în permanență înainte. Încet și sigur, ființele noastre se umpleau parcă de energiile luminii și simțeam născându-se percepții deosebite. Lipsa somnului mă ducea cu gândul la nevoia esențială a oricărei ființe vii de a dormi. Fie floare sau copac, fie animal sau om, somnul părea să fie vital, iar lipsa lui era demonstrat că producea o moarte rapidă, mai rapidă decât înfometarea. În imensitatea aceea de lumină și spațiu, cu soarele  întotdeauna înainte, am înțeles că în fiecare ființă există ceva care are nevoie de a se hrăni cu somn. Un fel de altă ființă, nevăzută, care ne aduce aminte de ea doar în vise. Acestă nouă ființă, aș îndrăzni s-o numesc suflet, se năștea în plenitudinea ei totală în mine și câinele de la bordul navei singuratice, calătorind pe raza soarelui spre sursa primordială a luminii. De aici, din steaua noastră, acum apropiată, lumina de dincolo de orizont punea în făpturile noastre izolate în spațiu ceea ce ochii Maestrului îmi dăruiseră în noaptea de Crăciun: imensa, nesfârșita și nemuritoarea dragoste. Lumina, factorul acesta energetic, avea acum pentru noi cu totul alt sens. Dincolo de orizont nu mai exista timp, iar mișcarea noastră prin spațiu ar fi putut părea nemișcare din pricina păstrării distanței constante față de pământ și soare. Toate faimoasele teorii ale relativităților restrânse sau generalizate păreau să fie neadevărate, dar asta numai în privința noilor stări pe care le trăiam, eu și câinele. Nu mai aveam senzația de foame, iar proviziile pe care le luasem la bord zăceau neatinse după nici câteva zile, pe vremea când încă mai voiam să țin socoteala așa-ziselor zile. Știusem în adâncul ființei mele că nu voi mai reveni, chiar cu prețul de a fi murit acolo, dar noile experiențe pe care le trăiam depășeau tot ceea ce aș fi putut imagina înainte. Bunul Beethoven, știa despre toate astea, depășise deja de secole orizontul, asemenea nouă, dar în alt fel. Astfel de spirite sunt atât de rare încât poate numai de aceea sunt dăruite întregii omeniri, pentru că au trecut de limitele ființelor omenești prin sacrificiul lor, semn al celei mai mari generozități.

Timpul, o convenție care poate fi folosită numai pentru cei ce încă aleargă spre orizontul de neînvins. Timpul încă închis în trupul lor, făcându-i să pășească în ritm rotund ca planeta pământ. Ca o altfel de pedeapsă ori de răsplată, mă întrebam, atunci când gândurile îmi dădeau încă de furcă în mica mea navă. În jumătatea umbrită a pământului zăream globul argintiu al lunii, mereu strălucind pentru noi. Știam că e noapte, că oamenii dorm, visează sau cântă, așteptând eterna reîntoarcere a răsăritului. Mă gândeam cu dragă nostalgie la serile minunate pe care le petreceau acolo, în fața orizontului lor niciodată atins, așa cum nici noi nu vom fi atins vreodată asfințitul, dar cu privirile ațintite spre mii de stele. Ascultam atunci Sonata Lunii și această tristețe ne era câteodată copleșitoare. Cățelul scheuna ușor și mi se părea că plânge. Numai muzica ne aducea aminte unde eram și pentru ce.

Culori cum nu mai văzusem până atunci se nășteau din ele însele în fața noilor mei ochi, deși știusem dintotdeauna că le purtasem adânc ascunse în mine. Erau poate ființe vii pe care abia acum le cunoșteam. Simțeam imensa lor bucurie de a ne primi, nerostită, dar răsunând ca muzica Maestrului. Ajunsesem la lumina de dincolo de orizont, spre apusul de neatins, cu imensa dorință de a le dărui oamenilor, de acolo, din razele stelei. Știind că nu mă mai pot întoarce. Doream o singură chemare, un singur om care să știe că voi veni, călăuzit de dragostea lui pentru culori curate, așa cum Maestrul Ludwig venise până la mine atunci, de Crăciun. Știam că există nu numai o singură asemenea ființă omenească, ci multe, multe de tot, pentru că fiecare poartă aceeași fărâmă de stea numită suflet, de dincolo de orizont, din lumina cea mai curată a stelei. Lux Aeterna. Aceea care pentru a fi văzută trebuie privită, pentru a fi auzită trebuie ascultată, aceea care pentru a trăi trebuie să iubească. Aveam să devenim, eu și cățelul, călători de lumină, împrăștiindu-ne odată cu mașina noastră în clipa întâlnirii totale cu steaua numită acum Soare.