Kezo se născuse în familia unui brutar și poate că din cauza căldurii cuptorului de pâine pielea sa a fost întotdeauna mai închisă la culoare, ca și cum ar fi fost arsă sau bronzată de soare. Asta îl făcea să fie deosebit dar, indiferent de frații lui, care aveau pielea albă ca făina brutarului, Kezo se aplecă din cea mai fragedă vârstă spre citit. Învăță cu mare ușurință să descifreze literele, pe care le simțea ascunse în gălăgioasa joacă a fraților săi, în toate cele ce se rosteau în brutărie și poate că și în gândurile lui. Învăță singur să citească, întâi în limba tatălui său, apoi altele și altele, străine și îndepărtate graiuri în care fuseseră scrise cărțile pe care le citea pe nerăsuflate. Tot ce ar fi putut semăna cu o carte îl atrăgea și îi sorbea filele cu sete, dar nu numai asta îi era bucuria. I se părea că pulberea albă, așternută peste tot în brutărie, sunt foi de carte și scria adesea cu mintea lui zvăpăiată tot felul de povești care se ștergeau deîndată sub pașii cumpărătorilor care se așezau la rând pentru pâinea caldă după truda zilei lor. Uneori, seara, când toți se odihneau, scria cu degetul lui de copil pe jos, pe făina bătătorită, povești în ciudatele semne ale limbilor deslușite curând și nu avea bucurie mai mare decât să știe că semnele vor trăi o noapte întreagă scrise astfel, în timp ce toți ceilalți dormeau, pentru că a doua zi lucrul brutarului le făcea să se stingă în pulberea făinii. După ce citea o carte, fie că era una de povești, un almanah vechi, o carte de istorie sau de orice fel, o împărtășea cu cea mai mare dragoste celor din apropierea lui, fraților și părinților, copiilor cu care se juca puțin de altfel, fiind ocupat mai toată vremea cu treaba de la brutărie și cititul. Asculta cu multă răbdare tot ce istoriseau căruțașii care aduceau sacii de făină la brutărie, morarii mustăcioși cu burți mari, clienții veniți de departe să cumpere pâinea tatălui său, care se mândrea cu cuptorul moștenit de la părinți și bunici. Soldații care trecură într-o vreme prin țara lor îl speriaseră, dar se obișnuise repede, mai ales că unul din ofițeri, oprindu-și calul semeț la brutărie,  îi dăruise o carte străină care îl făcu să învețe limba țării din care veniseră soldații străini. Kezo avea minunatul dar al descifrării sensurilor, al înțelegerii tâlcurilor pe care poate că nici chiar cel ce scrisese cartea nu le-ar fi putut străvedea. Kezo crescu scufundat în adâncul cărților împrumutate, dăruite sau chiar furate din librărie și puse la loc fără să știe nimeni. Și cartea citită de Kezo se împrăștia ca semințele semănătorului pe ogorul celor apropiați, povestită cu harul său, preschimbând-o parcă într-un nestemat.

Trăi copilăria, apoi adolescența în familia brutarului, care se întrista adesea din pricină că nu l-a putut trimite la școli, simțind în sinea lui că nu ar fi dus mai departe facerea pâinii, așa cum și-ar fi dorit. Brutăria se afla acolo unde se aflase mereu, la răscrucea drumurilor. Încărunțise tatăl, încât ai fi spus că făina i se așternuse în păr odată cu trecerea anilor. Pentru fiul său cu pielea smeadă, vârsta se număra până acum în mii de cărți. Când se simți tânăr, pe la treizeci de ani, Kezo se gândi să înceapă să scrie, văzând că cei din preajmă nu-l mai ascultau la fel de fericiți, poate din cauza culorii pielii sale ori cine știe din ce alte pricini. Crezu, în mintea lui, rămasă la fel de curată,  că poate se plictisiseră de el și poveștile lui, care nici măcar nu erau ale lui, ci ale cărților citite de el. Dar tocmai când se hotărâse să scrie, un accident nefericit se întâmplă la brutărie și Kezo muri.

S-au întristat cu toții și l-au înmormântat cum se cuvenea. La masa de pomenire, cei mulți aflați de față vorbiră de el. Fiecare le povesti celorlalți, pe rând, ceea ce Kezo îi spusese cândva, în așa fel încât în noaptea aceea de pomenire ascultară toate cele rostite de Kezo până se hotărâse să scrie și se întâmplase nefericitul accident. Erau posomorâți. Știau că odată cu Kezo nu dispăruseră cărțile, ele încă se aflau în camera băiatului, rânduite cu miile pe rafturi de lemn nevopsit, ci poveștile lui pentru ei. Se gândeau că nici nu apucase să scrie, că nu-l mai puteau chema nicicum înapoi, tocmai când băiatul se înălțase până la tinerețe. Tatălui i se umeziră ochii: fiul nu își cunoscuse bunicul, nu trăise cât să iubească o femeie, cât să aibă un fiu. Nu gustase apa amară a banilor, nici mirosul sângelui proaspăt al morții în război. Poate că era mai bine așa. Mai avea încă frați. Alături de el, mama lui Kezo suspina încet. Își auzea fiul povestind. Când cel din urmă vorbitor tăcu, încă mai aveau impresia că printre ei se află Kezo al lor, dar știau că nu e cu putință așa ceva. Nu se mai știe cine a pus pe mormântul lui Kezo un caiet cu foi albe lângă o singură floare. Apoi au plecat cu toții la casele lor.

Auzind toate aceste povești, târziu, în miez de noapte, spiritul lui Kezo se înduplecă să se nască din nou, în casa și familia unui renumit caligraf de pe alt continent. Caligraful creștea porumbei în curtea casei și deseori alcătuia adevărate opere de artă din literele ascunse în penele porumbeilor. La naștere, spiritul lui Kezo i-a uimit pe toți: culoarea pe care o avea pielea lui era albă ca făina. Ursitoarele au ridicat din sprâncene a mirare pentru că, în jurul lui, trupul plăpând al pruncului părea că împrăștie lumină.