Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi

şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare

păroase.

Mă şi vede la cina de seră hăcuit de o sută de cleşti

şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri

de oase

 

 

La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi

când şi doi sunt prea mulţi laolaltă  pentru destinu-i

macabru?

De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,

când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri  doar două

sau patru?

 

 

Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi

şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge

şi ură.

Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,

şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava

din gură.

 

 

Staţi! le strigă deodată miriapodul din fruntea conhortei,

o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,

un monstru.

A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă

n-a fost o eroare! Să trăiţi, domnule Conţu! Pentru onor

prezentaţi arm’!: acesta-i de-al nostru…