Dragă destinatarule… ce nu vei fii niciodată expeditor,

îți scriu în această seară fiindcă nu pot  rosti nimic, limba refuză să îngaime vreo vorbă. Am mâinile asudate, degetele caută dureros literele și fiecare cuvânt mă sfredelește precum un piron  lemnul sfânt.E un hău imens în mine și în capătul lui se vede noaptea. Disperarea circulă răcnind, nestingherită, ca printr-un tunel întunecat și rece. Mi-e frig, de ieri mi-e frig încontinuu … această dimineață, bruma care acoperea iarba, poarta scârțâind, capul zvâcnind de parcă toate clopotele lumii și-ar mișca limbile deodată  în el…

Opresc mașina brusc spunându-le dur să coboare.Sunt încă amețite, buimace de somn și abia se târâie. Le trag aproape forțat pe poartă și apoi le oblig să privească. Pământul e reavăn, sunt multe flori risipite acolo și câteva lumânări pâlpâie agonizând. Crucile din lemn semănate recent printre cele de piatră și cavouri se năpustesc spre ele sufocându-le. Ochii li se cască uimiți și înspăimântați iar țipătul  țâșnește  împletit din gurile lor schimonosite de  groază. Aleargă haotic spre ieșire cu pași de plumb ca într-o imagine reluată cu încetinitorul. Plâng hohotind,  strângându-mă în brațe, iar buzele lor rostesc sacadat un singur cuvânt„ iartă-ne, iartă-ne…„  Ochii mei sunt secați, din ei se revarsă doar  imaginea aceea…

Două adolescente dorm de o zi și jumătate. Ochii le sunt încercănați încă de plânsul neînțeles  de tatăl lor, care le vrea binele… binele lui care nu se potrivește cu al lor. De sub cearceaful  boțit, cutia de medicamente se zgâiește goală la mine…

Doamne, ți-am scris deși știu că n-ai să-mi raspunzi vreodată, însă doar ție îți pot trimite o astfel de scrisoare, adresa nu o știu și-ți mulțumesc din suflet că nu mi-ai arătat-o.

Te las acum, poate ai simțit că am fost atât de aproape de tine și asta este cumplit de  istovitor.

Mulțumesc,
O mamă