1. “Da, da, aici e totuşi ceva…”, îşi spunea Teo nedumerit şi, aşa cum făcea întotdeauna când era nedumerit, se scărpină încet şi gânditor prin barba lui căruntă. Asta se vede că îl liniştea sau îl lămurea, acum mai ales, când îşi privea parcă pentru prima dată tablourile din expoziţie, din prima lui expoziţie, aici, în chiar centrul oraşului. Îl lăsaseră să expună deşi nu-l cunoşteau bine, dar îi uimise prin ceea ce lucrase ani buni, singur în cămăruţa lui, neştiut, asta pentru că Teo era doar un gunoier şi nu se putea mândri sau ruşina  cu asta, dar simţea că munca asta de curăţenie a oraşului, destul de curat de altfel, îi lăsa timp de visare şi de cum pleca din serviciu, curat şi îmbrăcat îngrijit, se simţea renăscut parcă pentru cealaltă viaţă a lui, aceea de pictor. Îi plăcuseră culorile pure şi curate, neamestecate pentru obţinerea de nuanţe noi, asta el n-o ştia, ci doar aceia din şcoli. Dar simţea şi ştia din inima lui care culori se pot alătura şi care nu, cât trebuie deschis ori închis un albastru sau un roşu.  Iar în lumina asfinţitului, în camera lui, culorile parcă deveneau vii şi Teo devenea vesel şi mulţumit, îşi simţea visul aproape realizat. Şi era realizat cu fiecare pânză, mică sau mare, pe care pensulele aşezaseră mânuite de el acele culori frumoase, iar acum, în plina sală a expoziţiei, le vedea pentru prima dată împreună, alăturate după cum îl lăsaseră cei de acolo, se gândise mult şi le tot mutase una lângă alta de mai multe ori până le simţise că stau numai aşa cum le voia el.

“Aici este ceva, da, da…”, asta se simţea şi abia acum înţelegea cât de mult iubise culorile şi cu câtă migală îşi trăise timpul celeilalte vieţi, timpul lui liber, alcătuind în ani de zile ceea ce acum abia vedea pe de-a-ntregul. Ochii îi străluciră şi era fericit, mâinile nu-i mai scărpinau barba, ci se deschiseră cu palmele în sus, aşa…

“Doamne, iată tot ceea ce eu am făcut şi simt că mi-a fost dat să înfăptuiesc asta călăuzit doar de dragoste, de aceea eu mi-aş dori tare mult să simtă cu toţii dragostea asta atunci când vor veni să le vadă. Doar asta, Doamne al culorilor…”

Aşa gândi, parcă se ruşină un pic, dar era mulţumit. Înţelegea că toate întâmplările din ultimele zile fuseseră necesare ca să ajungă în acest loc şi chiar munca lui fusese o unealtă parcă anume folosită pentru a-l aduce la casa acelui profesor de pictură căruia îi făcuse curăţenie. Că vorbise probabil cu multă pasiune de ceea ce făcea el acasă şi acel profesor îi văzuse lucrările, era de fapt prima persoană în afară de el însuşi, acum înţelegea uimirea şi recomandarea către sala de expoziţii, biletul acela îi lăsase toate uşile deschise şi iată-l acum aici, singur înaintea deschiderii.

Sala avea o faţadă mare din sticlă, dar acoperită acum cu perdele. O privea aşa cum priveşti o cortină de teatru înainte de începerea unui spectacol, doar că de data asta simţea că el este în scenă. Nu simţea decât o bucurie blândă şi înţelese că gândul lui fusese ascultat. Perdeaua cea mare era luminată din afară de razele soarelui care asfinţea şi el se gândi la lumina de dincolo care va lumina mâine tot peretele unde îşi avea expuse tablourile, cât de curate erau culorile Teo ştia bine, pentru că în acea lumină le pictase.

Mâine, mâine, mâine… Aşteptase de fapt toată viaţa ziua de mâine, fără a şti decât să strângă gunoaiele oraşului şi să înveţe singur să picteze, iar oraşul îl primea acum ca pe alt Teo, acela care trăia cu adevărat. Nu fusese niciodată singur, avea căţeii lui de la marginea oraşului care îl primeau dimineaţa şi pe care îi hrănea şi culorile de după-amiaza, odihna lui. Şi cine ştia oare mai bine decât el cât de multe culori pot fi găsite chiar şi în peisajul care putea părea dezolant al grămezilor de gunoaie ale oraşului, chiar dacă erau doar ambalaje şi alte resturi de după „marele consum”, cum îi plăcea lui să spună ? Înţelesese prin meseria lui că frumuseţea este peste tot şi că ea te odihneşte, cum zicea un proverb chinezesc citit într-un almanah.

Mâine, mâine, mâine… Se aşeză în fotoliul de lângă măsuţa cea joasă şi se gândi că ziua de mâine poate veni. Va fi specială, ştia asta.

2. Dormi pe fotoliu şi se trezi amorţit şi urmărit de un vis din care nu-şi mai amintea decât un continuu pastel de culori care se amestecau. Se descarcă obsesiile, îşi spuse zâmbind. Bău o cafea tare şi fumă. Era foarte devreme şi simţea că lumina Soarelui nu  se aşezase încă. Se duse la vitrina galeriei şi trase perdeaua cea mare. Spectacolul poate începe, sunt aici de aseară şi trebuie ca şi Soarele dimineţii să intre la spectacol, că doar el e creatorul tuturor culorilor, se gândi. Se întristă însă când înţelese că lumina soarelui va ajunge acolo abia după prânz. Nu-i nimic, e tot lumină şi acum, e lumina dimineţii zilei care ieri a fost mâinele de acum. Nu, ceva e ciudat aici, mâinele zilei de azi va veni mâine… Nu contează, pe mine mă cheamă tot Teo.

Se aşeză din nou şi privi prin vitrină din interior, era ciudat şi asta, i se părea că strada asta mare, pe care o cunoştea aşa de bine de când o tot curăţa zilnic, i se părea ea însăşi un alt fel de expoziţie. E expoziţia exterioară zilnică, e prea dimineaţă şi ei încă n-au coborât la spectacol, se gândi. Văzu apoi apărând de la colţ maşina de curăţenie pe care o privi emoţionat, era liber şi în concediu şi chestia asta cu expoziţia rămăsese neştiută pentru colegii lui, mai ales oameni simpli şi cu instincte parcă uneori prea sănătoase, dar alături de care îşi câştiga şi el existenţa. Simţea în dimineaţa asta că îi sunt dragi cu toţii, aşa cum erau ei, erau ei înşişi, vii, mai puternici ori mai slabi, aşa cum Dumnezeul culorilor lui îi făcuse pe lumea asta. Ar fi vrut să-i salute, dar maşina trecu liniştită şi nu luă nimic murdar de pe jos.

“Ia te uită ce curat a devenit locul ăsta… Sau poate sunt obosiţi de munca nopţii…”

Va aştepta cu emoţie vizitele lor, ale celor pricepuţi, experţii şi ziariştii, negustorii şi fotografii, ştia că vor veni cu toţii atraşi de expoziţia acestui gunoier care se credea a fi pictor.

3. Băiatul mergea cu capul plecat şi era absorbit de gânduri. Îl certaseră părinţii pentru că nu se prea ţinea de şcoală, de parcă ei ar fi ştiut ce simţea el acolo, la şcoală. Nu ştiau ei, nici nu le putea vorbi, asta era doar treaba lui, cum îl speriau şi îl batjocoreau cei mari, cum îi luau mărunţişul pentru gustarea lui, asta ameninţându-l cu ţigările lor fumegând în gurile rânjite şi privindu-l cu ură de sus, în timp ce el îi privea speriat mai de jos, că avea doar opt ani… Nu ştiau părinţii spaima pe care o simţea că va fi scos în faţa clasei cu lecţia nescrisă pentru că de ieri se tot visa plimbându-se de mână cu Ramona… Nu ştiau şi nici nu trebuiau să ştie, dar acum era hotărât să se răzbune şi să nu mai meargă la şcoală, va hoinări pe străzi şi va fuma şi el pe ascuns, va privi afişele şi reclamele, liber şi plin de ciudă şi va face el un plan de răzbunare. Da, sigur îl va face, îşi spuse şi lovi furios cu piciorul o cutie goală de Coca-Cola care se rostogoli cu zgomot în faţa lui, rotindu-se mult timp. Din cauza şutului, şireturile i se desfăcură.

Ce tare sunt, o să vedeţi voi… Nici curăţenie nu mai fac ăştia…

Plecase de acasă devreme, fără să mănânce nimic şi acum i se făcu foame, dar era mai bine să-i fie foame decât să fi ascultat încă o dată morala mamei şi a tatălui pe post de mic dejun.  Avea nevoie de timp ca să urzească planul răzbunării lui, dar bine i-ar fi prins un corn cu ciocolată… Ajunse în centru şi oraşul era tot pustiu, mergea legănându-se pe trotuar şi privea vitrinele, era iar liber şi ochii lui zăriră dincolo de un geam mare ceva frumos colorat. Ce-o fi acolo, înăuntru ? Se apropie şi văzu culorile mai bine, nu era prea clar, dar zări deodată imaginea lui cu ghiozdanul în spate şi cu şireturile desfăcute şi înţelese că era chiar el, iar dincolo de geamul cel gros şi mare un alt chip cu o mică barbă albă care-l privea cu ochii lui albaştri şi miraţi.

Era ciudat cum se simţea de atras de locul acela şi vru să plece, dar se pomeni că intră pe uşa de sticlă. E o expoziţie cu picturi şi acela e pictorul, îşi spuse şi se opri şovăitor, dar apoi privi culorile şi de îndată se simţi foarte liniştit. Uită de toate într-o clipă şi inima începu să îi bată nebuneşte de parcă s-ar fi temut de ceva, la fel îi bătea şi când apăreau cei răi, dar acum era parcă altfel. Pictorul se apropie încet şi îl întrebă dacă îi plac tablourile.

Ddda, zise şi îi fu ciudă că se bâlbâia. Dar pictorul nu îl mai privea şi se îndreptă spre fotoliul lui, luă un pliant de pe masă şi  i-l aduse. Îl luă, privi hârtia aceea cu fotografii color şi o simţi strâns în mâna lui, o puse în ghiozdan cu nişte gesturi complicate, cu ochii în ochii pictorului, îl atrăgea ceva şi nu ştia ce, era ceva nou ca o emoţie nemaicunoscută.

Uită-te la toate, e timp destul până vor veni, iar băiatul merse încet de la un tablou la altul şi pe măsură ce privea inima i se calma şi se simţi la sfârşit bucuros fără să ştie de ce,  se dădu câţiva paşi înapoi şi îmbrăţişă cu privirea tot acel perete cu picturi şi cu ramele lor, stătu un pic locului şi apoi fugi pe uşa cea mare de sticlă, voios, se apropie pe afară şi îi scoase pictorului  limba şi se strâmbă, era la adăpost pentru că sticla era groasă,  dar pictorul râdea şi izbucni şi el în râs.

Pe urmă uită de toate planurile lui nefăcute de răzbunare.

4. Se certaseră. Mai cu seamă pentru că el nu înţelegea cum cheltuia ea banii, cum se ducea câte o leafă întreagă pentru că ea trebuia să fie frumoasă ca să-i placă tocmai lui, el era rece şi raţional şi uneori ei i se părea chiar cu adevărat că el ştie totul şi atunci se simţea zăpăcită şi ar fi vrut să-i arate şi ea ce ştie şi mai ales ce simte.

Se certaseră rău de tot, de aceea acum plecase să cumpere lucruri scumpe, va cumpăra tot ce nu avusese încă şi va fi cea mai frumoasă din bloc, din cartier, din oraş şi din ţară, da, va fi chiar Miss World şi nu o va mai interesa el, vor da năvală bărbaţii bogaţi, nu ca el… O să-i arate ea lui, deşi era tristă şi ştia că tristeţea o făcea urâtă, i se umeziră ochii de ciudă şi se uită în jur, dar era prea devreme şi strada era pustie.  Mai bine, n-avea cine s-o vadă.  Acum tocmai se hotărâse că nu-l va mai iubi niciodată, orice ar face el, cu buchetele lui de trandafiri şi serile lui romantice la restaurant… Dar era plăcut, sigur, mai plăcut decât să umble singură pe străzi pustii.  Văzu o sală mare de expoziţie în care nu era nimeni, deşi uşa cea mare de sticlă groasă era deschisă. Se privi în vitrina cea mare, era desigur frumoasă  şi ea ştia asta, făcu chiar o figură de dans, dar cu toate astea tristeţea era tot acolo.

Se certaseră, da, se certaseră rău de tot şi ea acum va intra aici şi îşi va cumpăra doar pentru ea cel mai scump tablou, aşa ca să-i facă lui în necaz.  Intră hotărâtă, merse drept spre fotoliul de unde pictorul Teo o privea calm cu ochii lui albaştri şi îl întrebă care este cel mai scump tablou, cu o figură de fetiţă supărată în privirile căreia pictorul Teo citi totuşi o durere mult mai adâncă. O privea şi vedea în acei ochi frumoşi tristeţea sfâşietoare pe care o au uneori doar ochii acelor câini pe care gunoierii îi hrănesc la margini de oraş, în locurile unde se aruncă gunoaiele. O sfătui blând să privească toate tablourile mai întâi, iar ea se simţi dintr-o dată ca adormită şi merse încet de-a lungul peretelui cu tablouri şi merse şi merse de parcă ar fi plutit şi de parcă nu se mai sfârşeau culorile acelea curate care îi vindecau toate durerile şi care o făceau într-un chip nedesluşit să simtă ceea ce simţise cu ani în urmă, atunci, în acel februarie pe care-l simţea copleşitor de aproape acum… Acele cunoscute bătăi ale inimii…

Privi mirată în ochii acelui pictor ori vrăjitor sau ce o mai fi fost el cu adevărat şi fără să spună nimic se îndreptă spre uşa de sticlă. Se opri, se gândi şi se întoarse.

Acum, plecând de acolo, îl iubea, totuşi… Îi cumpără lui un tablou mic, pe care nu-l putea lua decât la sfârşitul expoziţiei.  Şi nici nu costase mult.

5. Îşi aranjă cravata în vitrina aceea mare de sticlă groasă. Arăta impecabil şi ştia că nu trebuie cu nici un chip să arate colegilor de birou urmele scandalului de aseară. Îşi zâmbi, dar trebui să se străduiască din greu, pentru că nu-i ieşea, dar izbuti. Ce bine că plecase ea înainte şi acum nu era mai nimeni pe stradă, ce ar fi spus trecătorii, cunoscuţii poate, dacă l-ar fi văzut cum se străduieşte să-şi compună zâmbetul ăsta care semăna la început cu un mic rânjet. O să-ţi arăt eu ţie, femeie risipitoare, am să-ţi blochez toate conturile şi am să te las cu o singură toaletă şi aceea ieftină. Adio mese romantice – şi scumpe ! – la restaurant, iar trandafirii nu vor mai fi decât la second hand, mai ofiliţi un pic, asta numai de aşa-zisele noastre aniversări, auzi, aniversări, da, sigur, ale scandalurilor şi scenelor…

Nu se mai gândi la asta pentru că simţea că i s-ar fi terminat acel zâmbet prefabricat aşa de greu.

Şi poate chiar va trebui şi tu să munceşti un pic, la fel cu alte atâtea mii de femei…

Vitrina aceea era deosebită pentru că nu etala nici o marfă şi asta îl miră. Cum, nici o marfă ? Privi înăuntru cu mâna apropiată de geam, erau doar nişte amărâte de tablouri, da, acum îşi amintea că era acolo sala de expoziţii a oraşului şi cum îi citiseră colegii de birou ceva despre o expoziţie nouă a unui necunoscut foarte talentat. Iată marfa, îşi zise, cine ştie cât va valora peste… ani. Am să intru şi am să-mi fac mie cadou un tablou mic, nu mare, că poate e scump. Pentru scandalul de aseară, femeie…

Intră şi întâlni mai întâi privirea albastră a pictorului Teo. Ce faţă de gunoier are pictorul ăsta, se gândi, dar e ceva acolo, aici… Privi fără să salute în jur, zări masa cea mică şi pliantele de hârtie colorată, fotoliul şi peretele de tablouri, se răsuci şi văzu înapoia lui sticla cea mare a vitrinei în care tocmai îşi regizase zâmbetul, asta era, nu mai zâmbea acum şi se simţi ca şi cum ar fi pierdut ceva, de asta se întorsese înapoi fără să facă un pas, blocat de privirea cea senină aţintită mut asupra lui.

Se simţi jenat, era ceva special acolo şi nu putea explica de ce se simţea aşa. Pictorul Teo, ţinându-i privirea în a lui, făcu un gest larg cu mâna dreaptă asupra peretelui cu tablouri, ca şi cum l-ar fi invitat să privească, iar bărbatul privi şi îşi pierdu de tot propria lui greutate şi propriul lui zâmbet făcut înainte, iar în inimă îi pătrunse o bătaie nouă acum, dar totuşi cunoscută bine dintr-o anumită lună a lui februarie şi privi şi privi şi privi îmbătat de acele culori şi de propria lui bătaie de inimă recunoscută şi nu se mai îndură să se desprindă de peretele cu tablouri. Minunate lucruri sunt aceste tablouri făcute de vrăjitorul ăsta de pictor cu mutră de gunoier, se gândi, pentru asta…  Pentru dragostea asta merita să-i plătească generos un preţ mare pe cel mai mare tablou, da, sigur, chiar asta va face, dar tocmai atunci pictorul Teo îl prinse de mâneca pardesiului scump, îi conduse privirea către cel mai mare tablou şi îi spuse că la terminarea expunerii îl va primi gratuit dacă va avea amabilitatea să îi lase o carte de vizită. Îl privi uluit şi dădu fără voia lui din cap. Scoase o carte de vizită cu gesturi mecanice şi i-o dădu pictorului care se înclină tăcut.

Aici e ceva, altceva, nu o marfă… Ieşi.

Era straniu, dar din vitrina de sticlă îl privea un zâmbet curat de copil care îi era totuşi cunoscut. Scoase telefonul mobil pentru a o suna şi a-i spune toată dragostea lui. Era prima lui dragoste şi mama fiului lor…

6. “Copilul, femeia şi mai apoi bărbatul… Primele personaje ale spectacolului lumii de afară, sau poate de dinăuntru… ? Regia… ? Piesa… ? Doamne, eu nu sunt decât un gunoier, dar simt astăzi că parcă mi-a fost îngăduit să curăţ nişte suflete…

Am reuşit oare ?…”

Soarele pătrundea clar prin sticla cea groasă fără perdeaua de aseară, iar pictorul Teo simţi deodată cum pe peretele cu tablouri strălucea  cu adevărat Lumina.

(Din volumul “Oamenii de lângă noi” – 2008)