Zi toridă de vară cu cer limpede fără urme de nori; autostradă cu asfalt încins; mașini care circulă asurzitor în ambele sensuri. Patru drumuri înțeapă un sens giratoriu imens. Este singurul loc, pe o rază de câțiva kilometri, unde zgomotul bolizilor se mai atenuează un pic. La prima ieșire din sensul giratoriu, din spre București, pe partea dreaptă, câțiva arbuști protejau o mică pată de umbră așternută pe refugiul acoperit cu beton încins unde  așteptau păzind puținele bagaje, câteva persoane  toropite de căldura infernală.

După ieșirea din intersecție, Andrei, care nu obișnuia să ia în mașină călători de ocazie, oprește lângă o femeie simplă care-i făcea disperată cu mâna să o salveze de arșița amezii.

– Uite că mai există pe lume și oameni cu suflet, mulțumesc frumos, maică!,  îi spuse aceasta în timp ce-și potrivea lângă picioare o sacoșă cu niscaiva cumpărături. Deasupra se vedeau cu ușurință, peste alte pachete mărunte, două pâini negre ambalate în pungi de plastic.

– Puneți-vă centura, îi spuse Andrei. Până unde mergeți?

– A treia localitate, vă arăt eu intersecția unde să opriți.

Fără să stea pe gânduri, tânărul porni în trombă. Nu mai gândea la nimic, mergea de trei sau patru zile fără o destinație precisă; când obosea, închidea ochii și ațipea maximum două ceasuri în câte-o stație de benzină, își spăla ochii încețoșați și pleca mai departe fără o destinație precisă. Avea în jur de treizeci de ani, înalt, bine făcut, cu trăsături frumoase ale feței, ascunse acum de ochelarii de soare. Îi plăcea să conducă, iar mersul cu mașina îi dădea o aparentă stare de liniște interioară. Plecase de acasă, de la doamna Maria, gazda lui, de săptămâna trecută. În portbagaj avea toată averea: cărțile din bibliotecă și dintr-un șifonier cu două canaturi un troler umplut neglijent cu haine. Gândea că poate se va stabili undeva în aproapierea locului de baștină. Asta, cu siguranță, ar fi însemnat enorm pentru mama lui îmbătrânită cu mult înainte de vreme și pentru Albu, cel mai afectuos câine din lume pe care-l primise în dar când era în ultimul an de liceu și care, acum, îi păzea cu credință ființa care îi dăduse viață.

Acum câțiva ani în urmă se îndrăgostise de București și, după terminarea facultății, plin de ambiții și planuri mărețe, se stabili în capitală. Găsi destul de repede de lucru la o firmă privată unde se bucura de încrederea șefilor și simpatia colegilor în majoritate tineri. Făcea exact ce-i plăcea mai mult și era plătit pentru asta!

Uneori, după orele de serviciu mergea la pub cu vreo doi amici, foști colegi de facultate. Tot așa s-a întâmplat și în vinerea în care-a văzut-o prima dată pe Valeria împreună cu alte două colege de facultate. Chiar dacă era un tip foarte timid, de astă dată, a privit-o în ochi insistent de cîteva ori – băuse deja o bere neagră și parcă avea muuuult mai mult curaj ca până acum. Avea ochii mari, căprui, mai limpezi decât seninul cerului și mai misterioși decât verdele liniștitor al frunzelor de tei. Fuma Kent nanotek silver, plecase de la cursuri și râdea cu poftă. Cu toții erau așezați la aceeași masă mare și cu toate astea, nu a găsit nici un prilej să-i spună măcar un singur cuvânt. Când fetele au plecat iar Valeria și-a lăsat în urmă un zâmbet, așa, mai mult ca pentru ea, el a uitat să-și reia respirația. N-a mai întâlnit-o în pub, doar în mintea și visele lui, tot tresărind, tot sperând.

În vară, concediul l-a petrecut la mare și în prima zi, a zărit-o pe plajă în Vamă. Nu, nu putea să creadă că este tot ea. S-au recunoscut mirați și zâmbitori, au făcut cunoștință și au rămas împreună până spre dimineață. El vorbea și vorbea mai tot timpul. Era fascinată de tot ce-i povestea, conta mai puțin că dansa groaznic. A treia zi au plecat la Balcic pe ” Coasta de argint” cu niște amici din grupul lui. Au vizitat Castelul Reginei Maria a Romaniei, au mâncat înghețată și au cules scoici de pe plajă. La un moment dat, Andrei s-a oprit și a strigat: ”Valeria, te iubesc!”, e drept, puțin cam sacadat. Era primul bărbat care-i făcea o asemenea declarație Valeriei. În minte lui se derulau o droaie de scenarii legate de viitorul lor comun și începuse iar să nu se mai oprescă din povestit. Ea râdea cu poftă și din când în când mai adăuga câte ceva ca totul să pară plauzibil, să fie perfect.

Dimineața zilei următoare a fost trezit de telefonul mobil. Primise un sms prin care Valeria îi mulțumea pentru tot și-i spunea că este nevoită să plece. Urma să-i dea detalii prin email când va ajunge acasă, lângă Brașov.

Atunci a simțit cum cerul plin de nori cade peste el, și-a strâns lucrurile în rucsac,   le-a aruncat în portbagaj și a plecat spre București. Viața aglomerată de aici a reușit să-l remonteze un pic.

Valeria, absolvise deja facultatea de istorie și urma să profeseze meseria de dascăl pentru un salariu ridicol din cauza ajustărilor făcute de guvernanții care asigurau că numai așa societatea va ieși din depresie. De aceea, cum primise o ofertă, pe care o aștepta de mult timp, pentru un job în afară, fără să mai stea mult pe gânduri, acceptase. Trebuia să plece neîntârziat, lucru pe care i l-a transmis ulterior și lui Andrei printr-un ultim email.

Cuvintele îngrămădite în mintea lui, neascultate sau rostite vreodată se aglomerau în inboxul ei fără nici un răspuns. Simțea cum tăcerea asta a ei îi mărea lungimea pașilor spre ulțimul act al unei vieții fără rost, singura pe care o avea la îndemână.

Trecuse un an și Andrei nu putea să și-o scoată din minte pe femeia de care era sigur că-l iubește. Doar aștepta.

Într-una din zile, în pauza de masă, își sorbea cafeaua pe o terasă din vecinătatea firmei unde lucra. Pauza era pe sfîrșite și la masă mai rămăsese doar o singură colegă. Când își ridică privirea din ceașca cu cafea, în fața lui era Valeria, mai frumoasă ca niciodată. Fără să poată articula ceva, încercă să se ridice de pe scaun, dar era prea târziu. Valeria făcu sânga-mprejur, se urcă în mașina cu care venise și plecă fără să spună un cuvânt.

– Tot la fel de repede conducea și fata mea, îi plăceau foarte mult mașinile! spuse pasagera din dreapta lui Andrei.

– Acum nu mai are mașină sau permis, întrebă acesta fără să se arate prea curios.

– Nu, răspunse oftând femeia, a făcut o depășire și a intrat frontal într-un TIR. Se aplecă și scoase din sacoșă o fotografie color, destul de mare, acoperită cu o folie din plastic.

– Asta-i intersecția, opriți vă rog, aici pe dreapta!

Andrei privi spre poză și împietrit recunoscu chipul Valeriei, cu ochii inchiși și cearcăne mari. Amuțise, nu putea fi adevărat!

– Nu-i mai pot face nimic aici la Brasov, au transferat-o la Fundeni, zise mama fetei cu o voce tremurândă și resemnată, apoi coborî din mașină.

Când ridică fruntea de pe brațele așezate peste volan zări în vârful salcâmilor înalți din liziera care se întindea peste drum, ciorchini albi de floare curbând ramurile subțiri în lumina unui soare orbitor asemenea unor candelabre atârnate  într-o catedrală cu vitralii viu colorate. Își aduse aminte de copilărie când bătrânii spuneau că toamna va fi lungă dacă salcâmii înfloresc  a doua oară. Simți în aer un miros de tămâie; ridică geamul portierei, porni mașina și întoarse.

Cu o voce pierdută spuse femeii cu care vorbea mereu în gândul lui:

– Am să lipsesc puțin, plec să te aduc la mine!