Nu ne rămâne, Doamne, decât speranţa-n Tine!
Învaţă-ne, cu haru-Ţi, să mai zâmbim măcar,
Căci zi de zi dispare nădejdea de mai bine,
Iar sfinţii noştri înşişi dispar din calendar.

Unirea din decembre nu ne-a-nvăţat prea multe.
Acum noi suntem iarăşi doar epigoni jenanţi.
Degeaba curs-a sânge pe şesuri şi pe munte,
Tăiem din rădăcină toţi brazii cei înalţi.

Nu ne uităm în spate, deşi gândim cu-acesta,
Vânăm doar simple voturi, câştigul nemuncit.
Scrutinul omeniei nu are nicio dată
Şi viaţa noastră-i, Doamne, pe muchie de cuţit.

În vremurile noastre scindarea e , Părinte, politică de stat,
Deşi e-aproape vecul de când ne-am întregit.
Ne curg pe faţă lacrimi şi nu s-au mai uscat.
Noi nu mai ştim , Stăpâne, ce-i rău şi ce-i greşit!

Avut-am un ţel nobil: Da, România Mare!
Muriră pentru ţară bătrâni, tineri, copii…
Rămâne, totuşi, Doamne, o singură-ntrebare:
De România noastră, Tu, oare, ce mai ştii?