(În memoria lui I.B.)

Mă privea, aproape nevăzut. Îi simţeam paşii în liniştea desăvârşită a nopţii. Nu trebuia să am ochii deschişi, îl vedeam şi dincolo de lumina aruncată pe fereastră de lună. Dincolo de pleoape, dincolo de mine însumi poate. Era acolo, viu, în înfăţişarea care putea fi văzută de oameni. Forma lui pe ţesătura albă a perdelei era mai clară ca lumina lunii. În acel miez de noapte îl chemase ceva nedescoperit încă în mine sau era poate doar nevoia lui de a avea un suflet aproape. Era Regele Nopţii. Singur aşa cum nu mai fusese vreodată un rege, fără să mai aibă un singur sfetnic supus sau o suită împrejur. Numai coroana lui aurie, peste părul întunecat şi lung îi arăta măreţia. Îmi părea cunoscut de foarte demult. Nu eram nici înfricoşat, nici mirat. Aveam poate şi eu nevoie de el şi de aceea se ivise în miez de noapte. Aştepta, nemişcat şi tăcut. Ştiam că îmi va vorbi asemenea unui spectru, unei fantasme şi că numai eu îl puteam asculta cu adevărat.

Nu mai locuiam în castel de câteva secole, uitasem. Îmi mai aminteam uneori doar turnul din care priveam în nopţile senine de august stelele. Din când în când cădea câte una şi eu mă întristam pe atunci. Aveam acum o casă modestă, dar spaţioasă, pe care cei care o locuiseră înainte o lăsaseră foarte curată, cu parchetul proaspăt lustruit, tăiat din lemnul pădurilor bătrâne. La fel erau şi grinzile acoperişului, mari şi sigure în stabilitatea lor. Păreau să ţină de sute de ani acoperişul înclinat, acoperit cu ţiglă argiloasă, arsă în cuptoare medievale şi în soarele altor sute de veri. Copacii bătrâni care  înconjurau casa  îmi vorbeau în felul lor drag mie atunci când vântul trecea peste coroanele lor bogate în frunze. Mă simţeam foarte acasă acolo. Câteodată, pereţii de cărămidă tencuită foarte alb îmi aduceau ecouri ale altor suflete călătoare prin căuşul acelei case. Mi se păreau foarte apropiate, în aşa fel încât silueta maiestuoasă de pe perdeaua albă a acestei nopţi nu mă mira de loc.

Încă aşteptam să şoptească un cuvânt, pentru că ştiam că va vorbi. Sub coroana lui de lumină îi puteam vedea ochii mari şi negri aţintiţi asupra fiinţei mele întinse în pat. Stăteam cu mâna stângă sub cap, pe perna mare şi albă şi îmi imaginam ceea ce Regele Nopţii vedea acolo. Pe mine, întins ca un cadavru cu o mână sub cap, pe jumătate mort în poziţia aceea, adormit în starea de veghe deosebită de aceea din timpul zilei. Atunci lumina clară mă împingea către tot felul de acţiuni zilnice. Acum moleşeala aceea era un fel de oboseală moale şi catifelată, plăcută pesemne întâlnirii cu Regele Nopţii.

Pe holul cu grinzi de lemn se auzeau tot felul de sunete şi mi se părea că pe acolo vor veni supuşii Regelui, în camera mea de linişte. Nu era însă nimeni, aflai asta de pe buzele parcă lipsite de viaţă ale Regelui.

-Nu vine nimeni, rosti. Nu mai am supuşi şi sunt singur cum nu a mai fost vreodată un rege. Caut regatul meu de mii de ani, rătăcesc pe perdelele şi acoperişurile celor pe care credeam că îi conduc, dar nimeni nu mă recunoaşte şi nu mă onorează aşa cum ar trebui să fie primit şi onorat un rege. Mi-au ascuns împărăţia, aşa cum uneori unui copil îi ascund jucăria pentru a-l face să o caute.

Vorbea şoptit şi totuşi vorbele lui căpătau ecouri adânci în liniştea nopţii albe. Nu mă miram că îmi vorbeşte mie. Eram singurul lui ascultător şi poate singurul lui prieten. Îmi era drag pentru că era atât de singur, cum nu mai fusese vreodată un rege.

-Fii bine venit, Rege al Nopţii. Povesteşte-mi ceva despre tine. Te ascult.

Parcă nici nu deschisesem gura şi vorbele mele ajunseseră deja la Rege. Eram poate pe aceeaşi rază lunară de înţelegere, ca o telepatie pe care ştiam dintotdeauna că o port în fiinţa mea. E drept că o folosisem foarte rar, pentru că foarte rar mă întâlneam cu oameni călătorind pe aceeaşi rază de lună cu mine.

-Sunt bătrân şi ostenit, iar coroana asta mă apasă prin netrebuinţă. Mantia pe care o port mă ascunde lumii, iar cei care mă primesc, la fel cum faci tu, sunt foarte puţini, din ce în ce mai puţini. Cândva, în vremurile regatului meu, Regina mea era frumoasă şi strălucitoare alături de mine. Era Regina Zilei. Fiii noştri, prinţi ai Nopţii şi ai Zilei, s-au răspândit de mult prin regate străine şi au pierdut moştenirea primită în dar de la noi. S-au făcut oameni obişnuiţi, iar câteodată, când îşi mai aduc aminte de obârşiile lor cereşti, sunt cuprinşi de revolte neînţelese de cei din jurul lor. Aceştia nu sunt suita lor mândră, nu înţeleg că hainele lor nu mai sunt acum mantiile nobile, nici coroana de lumină pe care o poartă nu mai poate fi văzută şi de aceea îşi bat joc cu toţii de prinţii mei şi ai Reginei Zilei. Ei, prinţii mei şi ai Reginei, nu pot face altceva decât să îi iubească pe cei batjocoritori. Umblă în zdrenţe, laolaltă cu toţi şi numai fiii noştri ştiu că dragostea le va readuce tuturor celorlalţi amintirile. Luminile strălucitoare şi faima regatului lor uitat. Ecourile muzicii din ceruri le mai răsună încă în auz, dar numai lor. Rătăcind, rătăcind, tânjind neîncetat fără să ştie către ce. Sunt cum nu se poate mai îndurerat, dar nu mai pot face nimic odată ce curtea mea s-a năruit sub rătăciri şi rătăcitori. Regina mea a pierit în ceruri. A rămas din ea doar o floare pe care oamenii o numesc Regina Nopţii, neştiind. Un rege singur nu poate fi decât trist. De aceea, fiind trist, fug toţi de el.

Ascultam şi Regele Nopţii mi se părea foarte uman, deşi lumina nopţii l-ar fi putut face să fie rece ca luna, un strigoi sau o arătare care altora le-ar fi făcut sângele să îngheţe în vine. Înţelegeam durerea lui şi aveam senzaţia că şi el ştia asta. Altfel poate nu mi s-ar fi arătat la fereastra cea mare a camerei mele. Stătea încă drept şi maiestuos, iar aura de lumină din jur îl făcea cu adevărat fermecat, călător îndepărtat şi ajuns acum până la mine.

-Poate că vrei să dormi, îmi spuse, dar tăcerea mea îl lăsa să creadă că se înşeală. Însă nu îl puteam păcăli.

-Nu mă înşel, am ştiut că mă aştepţi de mult, pentru că eşti unul dintre cei care pot înţelege. Eşti şi tu un prinţ rătăcind prin veacuri. Ai amintiri şi mai ales ai acea stare deosebită dintre somn şi veghe care se cheamă harul stăpânirii timpului.

Tăcu din nou.

-În zori am să mă preschimb iar în brumă argintie peste ierburi. Acolo nu mă mai recunoaşte nimeni. Oamenii câmpului mă simt, doar trecător, până soarele se ridică peste orizont şi mă topeşte în lumina lui. Doar în nopţi ca asta, cu lună plină, mă vede câteodată un prinţ.

Tăcu şi liniştea deveni clară. Perdeaua se mişca abia simţit şi trupul Regelui Nopţii se contopea cu pânza albă în lumina lunii. Eram împreună în afara timpului şi numai cerul pe care îl ştiam a fi întotdeauna acolo îmi dădea dreptate. Nu visam. Dar simţeam cum nu se poate mai limpede că eram o singură fiinţă cu acest biet rege rătăcitor. Poate călătorisem împreună vreodată şi ne întâlneam acum iar, din amintiri şi vise descoperite aşa cum copilul îşi descoperă cu bucurie jucăria ascunsă. Pierdută şi regăsită asemenea oii rătăcite.

-Mulţumesc, Rege.

Stele se răsfrângeau în lacrima ochiului meu stâng. Mâna aşezată sub cap ar fi vrut să mângâie obrazul palid şi alb al Regelui, dar îmi era amorţită ca de o paralizie nedureroasă.

Ochii adânci ai Regelui scânteiau sub coroană. Întinse mâinile şi îmi cuprinse fiinţa, mă strânse cu dragoste nepământeană la pieptul lui de lumină şi rosti cu un glas venit din stele:

Primeşte-mă, dar nu le vorbi.

Ei te vor batjocori şi tu îi vei iubi.

Mulţumesc, Prinţe…

(Târgovişte, octombrie 2010)