Lăsaţi Copiii să surâdă a floare!
 
 
Iubind Cuvântul,
cuvintele mi-s muze,
lumina lor balsam, mir şi cântare.
Doamne, lasă-mă în această rugă de floare!
Alungă-mi din păr frunzele veştejite!
E atâta primăvară în bulbul de floare,
că rodul lui dă binecuvântare şi pace.
In cuibul Nădejdii,
Credinţa e Floarea românului,
ce nu-şi scutură niciodată petalele,
ci numai mireasma.
Cu zăvoare de crin.
ferestrele inimii îmi sunt închise…
Ce Floare mi le va deschide?
Cine mi-a luat mugurii Copilăriei
şi-a pus în loc  răsad de abanos?
Lăsaţi Copiii să crească prin flori!
Lăsaţii să pună răsad
cu mânuţele lor de petale!
Lăsaţii să-nmiresmeze ţărâna,
ca pâinea scoasă din ţăst!
Lăsaţi Copiii să surâdă a floare!
 
 
Aş vrea
 
Sufletul Copilăriei,
să crească ca un Copac cu flori…
Să-l altoiască albinele cu credinţa lor…
Din fructele adolescenţei să dea tuturor…
Din crengile mature să-mpletească
coşuri de flori…
Trunchiul secular, miresme de cărţi
să rodească…
 
 
 
Binecuvântare  de crin
 
Floarea…
Între cer şi pământ,
Pământu-i e pâine şi Ceru-i este vin.
Din iia florilor
Inima lui Hristos e ţesută
de mânuţe de prunci…
Lumina…
Floare de taină.
În candela ei, arde copilăria noastră.
Mireasma florii
e o chemare.
Sau o amintire dintru-nceput?
Atât de aproape îmi sunt Florile…
Le simt răsuflarea.
În Tainele lor mă descopăr pe mine.
Gândurile albe
mi se  aprind din polenul lor…
Lumina florilor mă filtrează,
ca pe o Cămăşe de mire,
pe care se aruncă sorţii lui Christ.
Să fie o  binecuvântare
de crin?
 
 
 
Mila florilor.
 
Florile,
primesc lumina de la îngeri…
Mlădiindu-ne bucuria,
o zămislesc în noi .
Ne cheamă din noi,
dorul de Dorul nemărginirii.
Cor de albine,
plâng idilele lor,
zugrăvite pe aripi-curcubee.
Fluturaşii,
pierd din soare
ascunzându-se în mila florilor.
Fragment din ciclul de poezii “Privind Florile “