/ Penelopa nu te mai aşteaptă…/ Deci cum? / Esenţe de vreme / Cuvinte de punctuaţie… / Numele noastre au trup de piatră / Pretutindeni / Decojiri de fluturi…

Penelopa nu te mai aşteaptă…

( E numele tău rupt din coasta timpului… )

Penelopa a amuţit… Nu te mai aşteaptă…
De ce să te mai întorci dacă nu-ţi mai poţi odihni într-o pânză a sufletului
Membrele obosite, saturate, de arme ale fiinţei şi lupta existenţei?…
Vântul se agaţă de coastele cuvintelor născute între sabie şi scut,
Din urmele tale rătăcitoare fluturii ţes vele pentru corăbiile gândurilor
Plecate pe mare odată cu geneza timpului,
Când orele înţărcate au vâslit spre căutarea destinului terestru…
Ostaşii beau ambrozie, tu râvneşti ochi de sepie,
Bărcile suspuşilor cheamă iertarea,
În vacarmul ăsta laşi întâmplarea să te domine
Şi vâslele lor după căderea apusului, dorm pe un ţărm… singure…
Ai pânza aceleia ca să-ţi domoleşti risipa, păcatul şi… întoarcerile…
Cofele sunt înecate cu vin în cinstea tămăduitorilor,
Căutătorii apelor s-au întors în cetate cu nimfele victoriei, patima zeilor,
Iar tu… eşti îngândurat…
Penelopa nu te mai aşteaptă… I-a îmbătrânit trupul, şi apoi gândul…

Deci cum?

Îmi abandonam din nou nebuloasele interioare pentru Ateul reveriilor mele
Şi reveneam cu aceleaşi răvăşiri pe umerii tăi,
Cu tresăriri incolore, cu goluri încercuite cu non-culoare,
Îţi aduceam ploaia să-ţi purifice braţele pictate cu cenuşă sângerie
Să-ţi lase fiinţa să-şi numere paşii călcând pe cadavrele timpului
Şi spasmele să nu fie niciodată mai înverşunate ca azi…
Adâncimile trăirilor absorb delirant cuvintele fracturate, uitate,
Eşti apă şi pământ într-o palmă bătrână, cu riduri pe falange, deformate
Nopţile nu se mai întorc ca altădată supuse, istovite de  forforta aripilor,
Se întorc doar înaripatele căutând adăpost sub tâmplele de cretă
Iar întunericul se adapă din seva pupilelor tale….

Esenţe de vreme

Sunt fragmente din visul tău atârnate pe acei pereţi ai azilului
Şi expoziţia prin amploarea ei ţi se pare neverosimilă…
Simţi că timpul a plagiat urma umbrelor tale şi ceri despăgubire…
În bezna palmelor strânse, râpele epidermei îşi nasc abisul
Iar criptele îşi sapă loc sub pleoapele tânjiind după dezordine…
E o noapte înfloritoare şi iar se numără seminţele hibride ale acelui cuvânt
Se reia numărătoarea deşi existenţă unei fiinţe în sensul vertical al literelor este dedusă,
Saturaţia apasă pe corzile tale vocale
Şi sunetul arcuit se imprimă pe retină în formă concavă…
În plasma asta de doliu nu-ţi mai recunoşti membrele nici prin simţul tactil,
Mâna este aceeaşi cu talpa care îţi striveşte falangele arătătoarelor…
Prin vene curge esenţă de cuie şi rugina dilueză şi măduva gândurilor…
Conştiinţa are formă doar când e pironită cu bolduri pe asfaltul memoriei…

Cuvinte de punctuaţie…

( simplificare… )

Punctez cu vârful acului de ceas tălpile tale pe coapsele mărilor,
Şi pasul tău capătă formă pentru prima oară…
Este ca prima ta naştere din umerii apelor,
Când s-au materializat păsările din nisip şi lumină solară…
Este  prima ta zi când simţi zvâcnirea fiinţei în artere…


Numele noastre au trup de piatră

Nu ţi-am auzit numele spus de mine, nu m-am auzit…
Cuvintele erau inodore, insipide…
Răcoarea apei boteza îngerii cu numele malurilor…
Tuturor statuilor le încolţeau aripi,
Pământul fără seva, veştejea.
Se auzea tropăitul timpului şi nu mai ştiam
Prin ce colţuri să ne ascundem piatra raţiunii semipreţioasă.
Ploaia se zvârcolea la temelia casei, plângându-şi agonia,
Uşa se decojea de scânduri,
Vântul se şerpuia printre lemne,
Iar trupurile nopţii erau din cremene, nemişcătoare, precum Ideea…

Pretutindeni

( nu sunt eu, eşti tu… )

Calc pe dungile paşilor tăi,
În timp ce Luna îşi revarsă uitată, doliul de sub pleoape…
Irisul nopţii se zvârcoleşte în cercuri,
Îţi scriam despre Pretutindeni şi împăcări,
Cu literele şiragului de fluturi ce-şi dezveleau aripile
Rămând doar coastele şi înălţările lor desfigurate…
Liniştea cavernei terestre îţi scrijeleşte pe tâmple ecoul tunetului
Şi timpanul adoarme lângă braţul tău drept…
E atâta pace… Atâta linişte încât orizontul s-a născut odată cu marea
Şi apele ne aduc la maluri rămăşite de vise, osificate…

Decojiri de fluturi…

 ( Nu spune încă ultimul cuvânt… )

Rosteşte-mi numele imprimându-l pe obrazul grizonat al pietrelor,
Înlănţuindu-l de paşii dinainte şi de conturul înrădăcinat din urmă, dându-i viaţă…
Lasă pe asfalt schiţate chicote de ploaie şi conjugări ale jurămintelor, înrămate,
Pe care am uitat parcurgând cercul timpului să le botezăm în taină până la vecernie…
Acum e seară şi nu ne mai dibuim palmele, aripile se defragmentează din rădăcini, din coloană,
Nu se mai împart ispăşiri ca pomană ca să ne legăm zborurile, să le păstrăm gemene.
Încep să se reverse apusuri decojite, fără noimă.
Secvenţă întreruptă.
„Nefiinţa e rezultatul unui proces ireversibil”, îmi spuneai pănă să ajungem la altar…
Afară au năpădit peste sferturile orelor relicvele sensurilor… Asediul de noapte…
Şi literele numelui s-au sufocat înainte să se nască în memorie…