Eminescu nu a plecat…

s-a risipit etern într-o floare albastră

în freamătul codrilor şi susurul izvoarelor

în mugetul mării şi plopii cei totdeauna fără soţ

în aroma teilor înfloriţi

şi strălucirea rece a luceafărului

adică în toţi şi în toate

pentru ca nimeni

niciodată

să nu poată fi de-ajuns

El