Jurnalul meu

Poesis

o călătorie printr-un univers metaforic construit atent, din sudoarea unui poet nu în toate minţile…

Spleen

zgândărind trecutul,

prezentul se transformă-n viitor…

pe mâini mi se prelinge lutul

şi sufletul meu este vifor!

sunt alb, şi-mi curge sânge negru-n vine

mă tem de viaţă,

aş vrea să mor prin tine

dar tu eşti doar un cub de gheaţă…

şi plâng pe catafalc, căci totul este fără rost

nu ştim ce-i moartea,

dar viaţa parcă-i post…

nu ne-ajută nici măcar ea, cartea

nu putem să ignorăm, nu ştim

ce trebuie să facem pentru a uita…că trăim!

şi-atunci ne rămâne doar durerea…

Moment inerent

spasmele,

minţii mele transmigrate

bat tobele,

pe pământuri adânci de mult uitate

iar eu principial refuz,

într-un acces turbat de tuse,

devin confuz,

sub o mare de invizibile obuze… pentru că este război,

peste tot, omiprezent,

iar în mijloc suntem noi

un uriaş de lut ce tace în acest moment…

în care totul este atât de inerent!

Pastel în nuanţe de gri

Primăvara se iveşte greu, regăsindu-se printre grădini

Oraşul mohorât se trezeşte îmbălsămat cu muguri plini

Totul prinde viaţă, iar viaţa cuprinde totul

Frunzele verzi se deschid dezvăluindu-şi timid corpul

Ne plimbăm, pe sub bolta fragedă, arcuită

Copacii falnici şoptesc legenda de mult povestită

Despre o pajişte, când iarba cărnoasă totul stăpânea

Învăluind pe-atunci tot universul în lumina sa

Planeta albastră, strălucea a verde aprins

Nimic nu se abătea peste cămpul crud, întins

Doar esenţele, alergând monadic, neştiute

Sorbeau din cupa cu frumuseţi nebănuite

Acum zidul de blocuri gri se-nalţă,

Piatră de mormânt pentru o natură moartă!

Iar noi păşim fără a sta şi-a ne gândi:

În oraşul mohorât sunt astăzi oameni la fel de gri… 

Păsări şi bombardiere

…păsări planează prin noapte…

…avioanele ruseşti se aproprie…

…aripile păsărilor lovesc aerul cu putere…

…piloţii se încordează privind ţintele…

…stolul zboară din ce în ce mai jos…

…soldaţii aud ticăitul infernal, apoi linişte…

…zburătoarele au aterizat pe o pădure de stejar…

…bombele cad răscolind pământul… 

…a fost şi o pasăre la Stalingrad!…

 

quidditate

există oare… undeva ascuns, în nucleul fiinţării noastre,

sub miezul de azur,

există oare…?

sau totul este prezent,

totul vizibil în mijlocul instanţelor

ocultate de singura realitate posibilă,

care astăzi, iată,devine un simplu concept perimat

printre iţele prăfuite ale clepsidrei

plină cu mâna de cenuşă scursă din trupul timpului,

frânt iremediabil pe altarul ştiinţei…

un mi'raj, plecăm spre adevăruri prin lectură

dar nu ajungem nicăieri…

căci drumul e barat, ambuteiajul sufletelor

şi stăm şi aşteptăm o mântuire,

ce s-a blocat în trafic!

există oare… există oare o esenţă?

Culori de val

egrete albe se ascund după nori imuabili, denşi

la marginea nimicului ce se întinde peste fiinţe

alunecând spre realitate

purtând cu ei un germene imund

de revoltă ce mocneşte în sufletul

ultimei rotiţe neunse de atâta timp

în angrenajul monotoniei cu panaş

ce a cuprins în mrejele ei mesmerice

ultimul pumn de pământ ludic

murdărind noroiul pur cu urmele sale de foc

forând în adâncul sferelor înalte

după cel mai preţios material ce încă nu a fost rostit

în niciuna din limbile babilonului pământ

ce se visează centrul

unei căi mitice spre fericire

arhetip captiv într-o misticizare perpetuă

a principiului prim, calea spre adevăr

fir subţire întins peste oglinda cercului

drum pavat, cubitatea inimii vascularizate de iubire

pierzându-se printre iţele unei poveşti lungice îşi întinde trupul fracturat

de la un pol al universului la mine

fiinţarea ce se visează cauză

aruncând mâinile, căuş

plin cu ultimele fire de nisip diamantin

zdrobit pe ţărmul învăluit într-o lună orbitoare

pe care se culcă valurile

într-o auroră multicoloră…

 

Bucăţi de cascadă

privesc…

cum apa se prelinge lent, hipnotizant

pe giulgiul aspru al peretelui de stâncă

mângâind parcă

venele de granit tasate de buldozerul timp

condus de un mecanic reîncarnat ce recită

vechi psalmi dintr-o sură prea lungă

pierdută cândva printre iţele unui mare vehicul

ocultat de atâtea ori de un popor fără castă

ce speră într-un pas ce urmează a fiinţa

pe o scară răsturnată

de mătura plină de musculiţe a unui eunuc

un fir de praf scăpat

prin sita de tafta a planetei albastre

bob de val lovind un deşert de lapte alb

ca pânza păianjenului crescut în colţul întunecat al existenţei

ce se propagă lent, mesmeric

pe unda săgeţii de spumă

care se înfinge într-un pământ moale

atât de adânc, în prundişul apei

devenită cea mai frumoasă piramidă din Univers!

 

Exil metafizic 

zac nediferenţiat în sinele meu încercând să privesc introspectiv spre mundanul vulgarizat

lipsit de elementul sacru al fiinţării primare

aruncat în exilul sardonical transhumanţei metaforice ce ne-a cuprins pe toţi

în migraţia perpetuă spre un axis mundi negru,

definit ca o secundă de îngheţ

între tentaculele imuabile ale timpului

răsucite alambicat de un Bodhisattva închipuit

arhat al sufletelor rudimentare

pretinşii oameni ai noului mileniu

animale ce au învăţat să plângă intermitent

surâzând amar în teatrul care montează singura piesă disponibilă

pentru un flux continuu de auditoriu

ce nu are de unde să aleagă şi priveşte hipnotizat

adâncind cu furie în inimă cuţitul

prin care se scurg ultimii stropi de autodeterminare

lăsând locul unui vacuum murdar

de resturile oaselor carbonizate într-un soare roşu, cu dinţii

mortalizat într-o copie de tablou

schiţat cu tuşul multicolor de o mână fără vlagă

secătuită de închipuiri şi visând la fata Morganace şi-a schimbat astăzi numele în Samsara

şi doarme diafan pe o piatră lăptoasă

în mijlocul unei întinderi fără orizontde necuprins în infinitul de priviri

ce lasă în urmă ariditatea reiterată într-un suflet mort

pe catafalcul raţiunii îmbracată în sutană privind de la geamul turnului aflat la marginea tabloului

şi înţelegând că întotdeauna

singurul element care rămâne neschimbat şi pur este deşertul…

 

Omul Oaie 

zidurile mute străjuiesc

tăcerea de fum ce m-a învăluit

luminează adânc în noapte

din spatele unei uşi triste ce scârţâie nedefinit

ceva ce nu vine din această lume

se târâşte prin întuneric

paralizându-mi nervii într-un status quo bolnav

mă sting ca o lumânare în degetele unui copil

ce s-a plictisit de monologul prea aprins al unei învieri false

printr-o grotă desenată din seva ciupercilor

moleşite de tornadă

căutând în căuşul palmei

o bucată de apă ce mai are încă lumina lunii

pe care vreau să o strâng la pieptul meu

sperând că am reuşit să capturez cerul

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole Populare

To Top