Rădăcini

Zări nesfârşite scăldate-n albastru
Cu raze de gheaţă de vremuri rănite
Muşcând nemilos din trupuri golite
Învăluie-n taină un suflet sihastru.

Mă-mbăt de privelişti arse de dor
Şi coruri de cetini bătute de vânt
Privirile-mi scald în bătrânul pamânt
Lutul lui m-a născut, tot în el o să mor.

Sunt ruptă din munţii acestui  meleag
Din piatră mi-e ţara şi piatră sunt eu
Am cerul pe umeri şi sus Dumnezeu
Pe frunte îmi plânge răşina de brad.

Curg sloiuri pe râuri şi-n inimi dureri
Bătrânii se sting… tineri sunt izgoniţi
Departe-şi iau zborul – străini, pribegiţi
Speranţe-mpletind în dulci primăveri.

Mi-e drag să privesc albăstrimea din zări
Cetăţii de suflet să-i dărui Iubire
Pe locul acesta să scriu”nemurire”
Roabă veşnic să fiu sublimei chemări.

 

Satul cu dor

La poalele Carpaţilor de-Apus
Luminile au străluciri de-argint
Acolo tot ce-i rău a fost răpus
Miroase codru-a floare şi absint.

Sub munte plin de doruri, răsfirat
Pe firul apei ce oglizi împarte,
Râtul Romanilor a fost odat’
Sătucul ce mi-a fost întâia carte

Din care am citit despre-omenie
Despre onoare, despre bunătate,
Nimeni nu-ţi cere-acolo o simbrie
Şi nici vreo taxă pentru libertate.

Căsuţe-mpodobite cu ştergare
Grădini de vis şi mândre curcubeie
Se-aştern covoare de mărgăritare
Ce rupte-s parcă din Calea Lactee.

Doar freamătul pădurilor ţi-ajunge
Să-ţi umpli sufletul de armonie,
De roua care fruntea îţi atinge
Şi tril de păsări într-o simfonie

Te ‘nalţă şi te poartă-n zări senine
Pluteşti, iubeşti şi speri şi dăruieşti
Precum dulceaţa-n stupul de-albine
Cu dragostea din oameni te-nsoţeşti.

Mi-e dor de-un petec de copilărie
Mi-e dor de-o oază de sinceritate
Mi-e dor de lelea şi de-al ei bădie
De-un aer pur şi de seninătate…

Cu fir de dor ţesut-am pânze fine
Înfăşurându-mi sufletul în tihnă
Eu am plecat, dar n-am uitat de tine
Sat de visări, tu eşti a mea odihnă!

De câte ori revin şi-ţi sărut glia,
Măicuţii mele, mâna, în pridvor
Purtând în suflet cald, melancolia,
Te voi numi mereu – SATUL CU DOR…

 

Sufletul nostru nu-i de răstignit!

Împovăraţi de griji şi de nevoi
Cu sufletul fărâme, trist şi gol
Găsim puterea de-a răzbi în noi,
Nu facem parte din vreun protocol

Al celor care vor să ne zdrobească
Şi să ucidă ce ne-a mai rămas
Din moştenirea dulce, strămoşească,
Vor să ne-atârne sufletul de-un ceas…

Ne-au pus impozite şi pe simţire
Metafora din ei a dispărut
Noi tot vom scrie ce ne stă în fire
Suntem plămadă din destin durut.

Lor nu le pasă că păşim tăcuţi
Ori că strigăm spre Cer cu disperare,
Cuvântul care-ncunună pe frunţi
Speranţele, ne-aduce alinare.

Nu au măsură în nimic ce fac
Ţintesc, lovesc şi spulberă în cale
Conduc cum vor şi după bunul plac
Distrug valori în ritmuri infernale.

Dar n-o să fure ce ne aparţine
Căci le ajunge cât au prăduit
Pământu-acesta geme de suspine
Sufletul nostru nu-i de răstignit!