câteva imagini, câteva momente în poezie, din nopţile albe marcate de insomniile sufletului…
Sion
ultimele zvâcniri ale vieţii
inima nu mai poate dirija sângele de plumb
ce adoarme în vene, în mijlocul travaliului
fetusul aşteaptă în zadar
încă o naştere
*
ciclul este succedat de durere
în punctul terminus totul începe din nou
vidat
peste asfinţit se aşterne bruma argintieiar păsările uită să aterizeze
zburând razant cu marea
spre mijlocul vârtejului
*
covoarele s-au rupt sub greutatea idolilor
furnicile urmează întotdeauna drumul zahărului
năruind zidurile
mongolii se scurg urlând prin fiecare crăpătură
prăvălind imperiile sub asaltul pieilor de iac
munţii vorbesc încă o dată
prin tăişul înroşit
*
ţara îşi formează conducătorii
prin pământ se scurg regretele
copacii respiră aerul păsărilor
pierzând viermii încă virgini prin frunze
verdele inundă totul conturând oglinda
Sion-ul apare la orizont
o fata Morgana
în mijlocul deşertului de suspine
44 de grade
căldura a cuprins totul
în noapte se sting ultimele acorduri ale concertului
astăzi se cântă în farsi
iar versul se pierde disipându-se încet
printre minarete se aude chemarea
pentru prima rugăciune
*
negrul este esenţa cea mai puternică
şoaptele liliecilor sunt purtate de vânt spre o altă realitate
tomahawk-ul s-a învârtit prea mult
despicând vălătucii groşi de fum alb
îngropând securea adânc, în coşciugul de flori
din care nimeni nu a reuşit vreodată să scape
iubirea
*
scorpionii roşii vorbesc întotdeauna despre termite
castelul de nisip este veşnic prin mantra iluziei sale
tentaţia oglinzii se sfârşeşte tragic în fântâna lui Narcis
mângâind pereţii uzi
picăturile au învăţat că nu există lumină
decât în abis
*
glasul morţilor inundă florile
cântece rostite invers în poiana şamanilor
pe morminte se vor scurge încă multe suspine de ceară
până când cineva în sfârşitva înţelege
că este mult, mult prea cald
*
dansul cadânei se împleteşte cu povestea
cele o mie şi una de nopţi îşi târăsc mai departe legenda
printre ziduri pătate cu sânge şi sudoare
un grafitti al inimilor noastre
uitate undeva departe, peste mări, peste nori, peste curcubeu
dragilor, nu cred că mai suntem în Kansas…
Răgete şi cuţite
noaptea urlă crucile
stingând lumânările stânjenitoare
ceara arde frunzele albastre ale întunericului
sângele desenează încă o dată
amprentele morţilor
*
ne naştem din laptele alb al fiinţelor
matca nu greşeşte niciodată alegerea, totuşi cei puternici vor învinge valurile
strângând la pieptul lor oceanul de azur
zdrobind fiecare strop
în parte…
*
glasul se pierde în tumultul războaielor
strigând în zadar legenda zeilor
cele mai falnice ziduri se prăbuşesc în mii de cioburi
oglinda reflectă în continuare frânturile realităţii
într-o lume a durerii
vasul s-a pierdut printre valuri
primind cu bucurie
blestemul triunghiului, pentru totdeauna…
*
Kaaba pluteşte în continuare
Vaticanul acuză răul suprem ce macină adânc
sub copacul trezirii cresc buruieni
alchimia creează astăzi doar noroi
Vishnu a rămas prins în ultimul avatar
animismul s-a pierdut prin marginea scaunelor
şi pentru că fiecare caută o cale spre adevăr,
ne oglindim neputincioşi
în cuţitele albe ca varul
morţii…
Succubus. Incubus.
pentru blesteme se găsesc întotdeauna cele mai bune explicaţii
florile cresc pe stâncile de granit, mistuindu-le
picăturile de cascadă atacă înălţimile fără teamă
înţelegând povaţa ancestrală a pământului
care glăsuieşte în afara cercului strâns al tomului aurit:
tot ceea ce se ridică se va prăbuşi
până la urmă…
*
în marea de sare oceanul s-a pierdut printre oglinzi
din fiecare ciob o altă reflecţie se înalţă
mistuind aerul frunzelor verzi
pădurile mor sub securea oamenilor
gemetele păsărilor nu se mai aud, ascunse de nori
nimeni nu mai reuşeşte astăzi să împrăştie
ceaţa
*
povestea dunelor călătoreşte pe spatele cămilelor
între oaze supliciul se alungeşte firul subţire este întins peste cărămizile de sânge
minotauri însetaţi s-au pierdut printre noi
căutând zadarnic o fată
să vină şi să îi salveze
iubindu-i
*
adevărul nu este niciodată ceea ce pare
focul a fost stins în vârful muntelui
semnalul unei noi lumi este pierdut prin jocul copiilor
noroiul nu poate ascunde însă decât trupul şi rictusurile,
pentru suflet nu există cătuşe
legea aborigenilor a fost întemeiată pe trunchiuri căzute
fulgerul despică stâncile strălucind albastru
azurul te înspăimântă prin frumuseţe
înţelegând drama sa
omul se retrage stingher
spre colţul întunecat
construindu-şi pânza de cleştar
*
fiorul dorinţei este cel mai pur sentiment
pe care nicio dogmă nu poate să îl zdruncine
cutremurele sunt neputincioase în faţa oceanului
măturând valurile albastre
totul se transformă-n praf
*
principiile se întrepătrund chiar în faţa noastră
întotdeauna cineva trebuie să fie muşcat
pentru ca sângele să curgă
dragostea este schiţată cel mai bine de tuşul roşu
lagărul emoţiilor a fost spulberat de flux
luna zâmbeşte înţelegător
acum vedem cu toţii…
acolo nu era de fapt nimic!
Tamerlan şi piramida de capete
covorul roşu oglindeşte sfera solară
drogul deşertului transformă praful în aur
iurtele se pierd în pustiu, evitând oaza de azur
ce naşte în jurul ei
o pleiadă de Morgane
mesmerice
*
puhoaiele sparg zăgazul de lemn
cedrul nu poate opri niciodată focul
mistuirea este completă, bastionul a rezistat oricum prea mult
cinstea este răsplătită cu picături de plumb
gândurile sunt călite în apa rece a fierarilor
trecând prin gheaţă
făurind legende în pădurile dese
deşertul muşcă în fiecare secundă căutând marea…
*
moartea nu este decât un nou început
pe fundul fântânii pisicile trec prin ziduri
în fiecare moment trebuie să fredonezi mantra
şi să dansezi, din ce în ce mai repede
vârtejul cuprinde frunzele şi casele deopotrivă
doar acceptarea poate salva pământul
joss, cum spun chinezii
cu înţelepciunea veacurilor
*
albul se amestecă cu negrul
doliul nu este decât o problemă de percepţie
la fel cum frigul care îţi pătrunde în oase
se topeşte în faţa unei poze
a iubirii regăsite
chiar şi cel mai înalt munte
poate fi transformat în câmpie
prin puterea unui sărut
*
părul flutură în goana cailor
armura trupului este sufletul
suntem blindate care se preling peste câmpiile roşii
vulnerabilitatea este fundamentul nostru
şi dacă înţelegem asta
pereţii învaţă să tacă…
*
cruzimea este în fiecare dintre noi
dar sunt foarte puţini cei înţelepţi
îndoiala ochilor naşte incertitudinea
iar cetatea arde în oglindirea unui Karakorum măreţ
înconjurând pământul
zidul piramidelorde capete…
Allahu Akbar!
mulţimea strigă înfiorată
pe străzi se scurg râuri de sânge roşu
valuri de durere plescăie stropind pereţii albi
ne închinăm cu faţa spre Mecca
pe un covor ars
Kaaba s-a înnegrit prin linia orizontului
transformându-se într-un magnet
inexpresiv
*
durerea se simte cel mai bine în piept
duhurile sălăşuiesc în fiecare fir de carne tristă
nu se mai doarme bine în aşternuturi de plumb
noul început cere o nouă ordine
o nouă mantră
invocată într-o noapte târzie, la marginea abruptului
muntele şopteşte legenda războinicilor neînfricaţi
dar stropii de rouă nu ştiu decât să cadă mai departe
reci
*
drumul se termină în labirintul nisipului
cactuşii înfloresc roşu aprins
petalele ascund ţepi vântul se sparge în lacrimi
şi deasupra tututor o lume nouă se naşte
în mijlocul unui concert cu gust de amnar
se cântă o odă
*
bambusul apare din apă
sunetul revine întotdeauna în pământ
florile nasc alte petale în fiecare an
regretele nu îşi au rostul luna poate fi capturată întotdeauna
într-o oglindire a lacului am găsit iluminarea
lotusul se teme, pământul îl poate îneca în orice moment
de neatenţie
*
lupii urlă dezdănăjduiţi privind vulturul
ce nu a tânjit niciodată la nectarul zeilor pe care îi slujeşte
sfâşiind ficatul
celor ce nu au învăţat încă
să iubească
*
omenirea nu mai contează pentru tine
când există un om
scoicile cântă surd în mijlocul nopţii marine
păşim simţind furnicăturile fluxului
prima întâlnire cu adâncul
un răsărit alb
proiectat pe oglinda de azur
singur în mijlocul deşertului de valuri
ai uitat
unde anume este Mecca…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.