oamenii mă cunoșteau doar după
zâmbetul stins în avatar
nu și după lumina tremurată
care-mi pâlpâia alăturea de suflet
ca un ochi al lui Shiva
mă ascundeam tăcută în chipul
femeii de hârtie
așteptând să intre cineva cu pas ușor
în întunericul din mine măcar atât cât
să îmi șteargă cu o cârpă ochii
să îmi pieptăne pletele și să mi le
împodobească viu cu multe flori
alb/galbene de nufăr
sau să îmi deseneze o
față din două puncte
și o paranteză rotundă
obligându-mă să eliberez prin colțurile gurii
fluturi din mătăsuri sau borangic albastru te așteptam
pe o margine de balansoar legănându-ți
cu piciorul drept  copilăria
îți arătam de la mare distanță
visurile negre ca niște bube
care mi-au crescut
în acea noapte
pe sub talpă.