Motto: „Îmi doresc ceea ce am.”

 

– Trage tare Luca, lung pe spate că doar nu te-am luat să te plimb, spuse bărbatul – așezat pe bancul din centrul bărcii – celuilalt, mai tânăr, dar la fel de vânjos, aflat în spatele său.

– Fac tot ce pot, Terente, da’ las-o mai moale că, uite, ăștia fac rondou aici, la șantier, n-auzi sirena?

– Hai, la mal spre Vărsătura!, dacă acostează mă duc să aflu ce-au de gând.

Barca se îndrepta acum spre mal, în stufărișul uscat de soarele unei veri poate prea călduroase. Își încetini mult viteza frecându-se de trestia deasă, înaltă de peste doi metri și se izbi curând, aproape perpendicular cu prova de mal, oprindu-se în acestă poziție fără să mai fie nevoie să fie legată.

– Rămâi aici că n-am să lipsesc mult, m-ai înțeles? Ține cheile de la barcă, bagă-le în buzunar și încearcă să te odihnești puțin c-o s-avem mult de muncă în noaptea asta. Vezi în camera bărcii că mai am niște pește fript și o pâine rămase de aseară; poți să mânânci tot, io-mi cumpăr ceva din oraș. De votcă să nu te-atingi că-am văzut cum te blegești când bei! băă, tu mă-nțelegi?

– Da, te-nțeleg! răspunse în silă Luca, un vlăjgan cu mustața blondă și deasă care-i acoperea toată buza de sus.

Fără să mai piardă timpul, Vasali, zis Terente, își puse o bască peste părul tuns scurt și coborî pe malul de pământ îmbibat cu sare. Apucă, în diagonală, înspre cărarea care dădea în șoseaua mare, cea pe care se intra în oraș. Ajuns la răscrucea cu drumul spre șantier, luă de la un vânzător ambulant, cotidianul local „Curierul” și citi titlul articolului de fond scris cu litere de-o șchioapă:  „Astăzi, la Catedrala episcopală din Alba-Iulia, regele Ferdinand I şi regina Maria vor fi încoronaţi ca suverani ai României Mari”. Înjură apăsat printre dinți, aidoma unui propagandist bolșevic – de care Brăila nu ducea lipsă la acea oră – și vârî ziarul sub brațul stâng pornind cu pași mari înspre pontonul șantierului naval unde era acostată nava cu zbaturi „Arad”.

Pe puntea superioară, pasagerilor așezați împrejurul unei mese lungi, tocmai li se servea masa de prânz. Se auzeau râsete amestecate cu voci de bărbați și femei, clinchetul paharelor cu vin, iar mirosul cărnii de porc preparate pe grătar îi aduse aminte lui Terente de zilele petrecute cu Didina după ce-l ajutase să evadeze din arestul Poliției brăilene.

Cunoștea nava destul de bine, mai urcase la bordul ei și-n vară – atunci era cu Lavrinte – nu avea rost să se apropie acum prea mult de ea. Putea fi recunoscut, era dat în urmărire și, chiar dacă nu-i prea păsa, ar fi putut rata, cel mai probabil, o lovitură grasă. Dezertase din marină în timpul războiului, iar unii dintre camarazii lui erau acum membrii ai echipajului de pe „Arad”, așa că, o luă la stânga spre ateliere, unde avea să discute cu oamenii lui din cartierul lipovenesc.

Nava era construită în șantierele Linz din Austria, proiectată pentru a patrula pe Dunăre și folosită drept centru de comandă pentru trupele austro-ungare. După Primul Mondial fusese preluată de români în contul despăgubirilor de război.

– Căpitane, staționăm mult timp aici? întrebă pasagerul corpolent cu barba încărunțită și monoclu, în timp ce-și fuma trabucul privind la ceasul de buzunar și apoi la cel de bord aflat în comanda navei ca și când ar fi vrut să le compare precizia. Cerul era senin, iar soarele se oglindea în toate alămurile navei lustruite cu migală, împrăștiind în jur un halou ce dădea atmosferei de toamnă un mister aparte.

– Maximum două ore, domnule! facem o intervenție minoră la vinciul de ancoră, răspunse căpitanul cu un zâmbet larg. Îndată ce terminăm, acostăm în fața Căpităniei Brăila și continuăm programul călătoriei de afaceri. Oricum, astăzi este duminică și toți pasagerii sunt invitați la seara tradițională românească. Vom înnopta aici; mâine dimineață veți întâlni oficialitățile orașului și eventualii partenerii de afaceri, apoi vom pleca înapoi acasă, spre Viena.

– Este în regulă căpitane, nu-mi fac griji, mai ales după ce-am trecut cu bine de Cazane. Mi-au plăcut piloții de cataracte, au o meserie respectabilă, m-am convins. Mărturisesc, aveam inima cât un purice, de fapt, toată lumea de la bord amuțise.

– Ați văzut cum clocotește apa plină de vârtejuri fioroase, obligate să se strecoare înghesuite printre stâncile Carpaților înviși de Istru? Se spune că dacii, înaintea unei bătălii beau apă din Istru – așa numeau ei, Dunărea – pentru a fi de neînvins ca și fluviul ce nu a putut fi stăvilit de lanțul muntos, interveni secundul navei.

– Am uitat, cum se numea pintenul acela fioros de stâncă?

– Babakay – în jurul lui s-au țesut nenumărate legende românești sau turcești. Una dintre ele spune că inima celei mai frumoase neveste din haremul pașei de Golubăț i-a fost furată de către căpitanul cetății Coronini de pe malul românesc. Plin de mânie, pașa a trecut Dunărea într-o noapte și a ucis toată garnizoana cetății, iar căpitanului i-ar fi tăiat capul. Pe nevasta necredincioasă a legat-o de stâncă și a lasat-o să moară, pradă corbilor, cu capul iubitului prins la gât, interveni căpitanul.

– Dacă s-ar prelungi călătoria noastră chiar și cu o zi, nu am avea ce regreta, totul pare să decurgă foarte bine. Vremea ține cu noi, băieții din orchestră se descurcă de minune, iar doamnele adoră să valseze pe puntea vasului dumitale și, în afară de acestea, economia țării dumneavoastră este în plin progres. Uneltele și utilajele agricole produse la noi au căutare aici și vă ajută să produceți din ce în ce mai mult. Avem încredere în partidul și politica domnului Brătianu!

– Luca, ce faci mă, dormi? Hai că-i de bine, cred că pleacă de la ponton după ce apune soarele. Tragem tare și am să urc prin pupa, pe cârmă, ajung pe puntea principală și deacolo la cabine.  Ai terminat pâinea, așa-i? Uite, am mai cumpărat două și un ziar să nu spui după că     n-am grija ta, bagabontule! Dă-mi cheile de la barcă!

– Auzi, dacă te-ntreb ceva, te superi?

– Nu știu, întreabă-mă și-om vedea după aia!

– Hai, zi-mi măi, că nu mă supăr, întreabă-mă!

– Terente, de ce-ai dezertat, băi, din marină?

– Am dezertat din război, din armată și după aia din marină, așa să știi! Pentru că era un război de tâmpiți. Pentru că n-aveam de niciunele și nu voiam să mor din cauza gazului otrăvitor, ca frate-miu. Mă enerva un caporal din Giurgiu care-și bătea joc de mine în fiecare zi și l-am pocnit în mutră, o singură dată. A căzut în apă, l-au scos plin de sânge; eram la Oltenița. Am fugit pe mal și m-am ascuns în apă, într-un stufăriș, puțin mai sus de locul unde erau acostate navele.   M-au căutat până seara și nu m-au găsit. Când treceau pe lângă mine, mă lăsam cu capu’ la fund, respiram printr-un stuf ca acasă la Carcaliu când mă căuta taică-miu beat să mă bată că fugeam de la școală. Când s-a făcut noapte am ieșit în larg și am înotat ușor la vale, mai mult dus de curent. Am ieșit pe malul bulgăresc la Turtucaia de unde am făcut rost de haine și ceva mâncare. După vreo două zile mi-am făcut hainele pachet, le-am legat în spate și am înotat până la un convoi de șlepuri care cobora spre Brăila, am urcat în barca de la pupa și am mers așa prin Silistra și Călărași. Aici m-a văzut un cârmaci și m-a luat la bord, mi-a dat să mânânc și să beau. L-am ajutat la manevre că trebuia să încarce grâu și după vreo trei zile am ajuns din nou în Brăila, după aproape un an de zile.

– Uite, „Aradul” pleacă de la pontonul șantierului, ce facem, plecăm și noi?, întrebă Luca.

– Nu ne grăbim, am schimbat planul: așteptăm să acosteze și să înceapă distracția sus pe punte. Mergem mai jos, lângă Moara Lichiardopol și mă lași pe mine la apă, după care te legi la mal între docuri și pescărie, vis-a-vis de Ghecet și mă aștepți. M-ai priceput?

– Da, te-am!…

– Uite ce lună plină fi-i-ar să-i fie, se vede totul ca-n palmă. Ai grijă cum tragi la rame, să nu te lovești de ale mele și să nu faci zgomot.

Chiar dacă era la jumătatea lui octombrie, afară, pe puntea superioară a pasagerului „Arad”, temperatura aerului era numai bună pentru servitul preparatelor tradiționale, ca apoi, încălziti de aroma vinurilor nobile de Sarica Niculițel, de ritmul sârbelor și horelor, dar și al valsurilor și tangourilor romanești, să se răcorească plimbându-se pe Faleza Dunării.

Ritmurile muzicii ajungeau până în grădina publică, iar numeroși gură-cască stăteau pe faleză și aplaudau îndelung, împreună cu pasagerii, după terminarea fiecărei melodii.

Terente scoase din camera bărcii sticla cu votcă și bău cam jumătate fără să tușească sau să schițeze vreun rid pe fruntea-i destul de înaltă, apoi luă un rucsac făcut din pânză cauciucată de pelerină militară pe care-l îmbrăcă și se lăsă ușor în apa care începuse să se răcească dar nu foarte tare. Se lăsă purtat de curent spre pontonul unde acostase „Aradul” și când ajunse lângă navă ocoli zbaturile și se agăță de lanțurile care asigurau cârma. Aproape tot echipajul servea masa de seară iar sus era în toi petrecerea. Ascultă câteva secunde, dar în bordul babord, înspre larg nu se auzea nici un sunet. Se ridică în mâini pe cârmă și cu o mișcare sigură se apucă de copastia navei și în câteva secunde este pe punte. În bucătărie se vedea pe hublou, un singur bucătar ce aranja vesela într-un cheson. Păși încet spre intrarea în holul cabinelor pentru pasageri și le descuie pe toate cu un șperaclu; desfăcu rucsacul și-l umplu cu tot ce găsi de valoare prin cabine: bani, bijuterii, ceasuri. Mai luă o sticlă de vodcă, o îndesă deasupra și, la fel de ușor cum urcase, coborî cu atenție în apa fluviului care se răcise de-a binelea. Luca îl văzu imediat și-i ieși cu barca în cale, îl ajută să urce și să se îmbrace. Trecură amândoi la rame și traversară fluviul urcând pe Brațul Măcin, pe lângă malul stâng, la adăpostul sălciilor pentru a nu fi observați în lumina lunii. Muzica orchestrei se auzea din ce în ce mai încet până ce corul broaștelor și clipocitul ramelor care împingeau barca spre Măcin îi luară locul.

– Ia Luca și tu niște votcă, mai avem destul de mers, ia că te-ncălzește!, spuse la un moment dat Terente după ce bău cam jumătate din sticla luată de pe navă.

După o oră de tras la rame ajunseră la Piatra Fetei, mai aveau puțin până la cotul brațului și erau ca și ajunși în curtea lui Ion Lavrinte. Timpul trecu destul de repede și în prova se zărea deja felinarul aprins la poarta lui Ion.

– Luca băiete, vezi că Ion are în barcă ceva pește, cam un paner. Iei barca lui și te duci acasă în prival și, cum răsare soarele, îl vinzi prin vecini să creadă lumea că-ai fost la pește, auzi? Treci și pe la Horică și zi-i să-și ia acordeonul și să vină-ncoace, acasă la Ion. Să-i lași niște pește că are mulți puradei. Mâine te duci la tata, la Carcaliu, și-i duci banii pe care am să ți-i dau în noaptea asta.

Ion Lavrinte avea casa chiar lângă apă, iar grădina lui era mai mereu inundată. Nu cultiva nimic, că oricum nu ieșea sau dacă apuca să răsară ceva, venea apa și spăla tot. Cu toate astea avea casa și grădina împrejmuite de un gard de șipci pe jumătate putrezit. Luna intrase în nori, dar felinarul îi aștepta în dreptul „porții” pe unde puteau să intre în curte cu barca.

– Sănătate, Lavrinte, ai ceva mâncare?

– Am, cum să n-am, hai, intrați! spuse Ion trăgând barca aproape jumătate pe uscat, fără s-o mai lege cu lanțul din prova.

Terente luă rucsacul și intră așezându-se la masa pe care nevasta lui Ion tocmai răsturnă o mămăligă aburindă.

– De unde știai că venim? Iar ne-a dat de gol Dolca! Așa-i?

Femeia puse în mijlocul mesei o sticlă cu votcă și trei pahare pe care Lavrinte le umplu și ciocniră toți odată. După ce au terminat de mâncat borșul de pește au trecut la felul doi, tot pește, de astă dată, prăjit. La sfârșit, Ion făcu un semn cu capul și nevastă-sa plecă în cealată cameră lăsându-i singuri pe bărbați după ce eliberă masa pe care lăsă numai paharele, sticla și castronul cu castraveți murați.

Terente ridică rucsacul care stătuse până atunci cuminte la picioarele lui, îl goli pe masă și împărți, după reguli numai de el știute, conținutul.

– Luca, asta duci la Carcaliu și asta e partea ta! Hai, du-te că ai treabă!

Vlăjganu’ mulțumi și se făcu nevăzut pe ușa din spatele casei. Îi făcu semn lui Ion să ducă bijuteriile și ceasurile în camera dinspre Dunăre unde peretele casei era dublu. Acesta trase o cărămidă din peretele netencuit și scoase din gaură un săcuț din piele unde adună tot ceea ce era pe masă și după ce fixă cărămida la loc, acoperi ascunzătoarea cu un covor de perete cumpărat acum câțiva ani tocmai de la Bechet, pe când era șlepar.

Concertul broaștelor fu întrerupt pentru câteva secunde de un lătrat puternic; era Dolca,cățeaua. La scurt timp se aud trei bătăi în ușa din față. Lavrinte îi face semn nevesti-si să deschidă.

– Seară bună, boierilor! am venit într-un suflet, n-aveți un pahar cu apă? spuse Horică de cum intră cu acordeonul atârnat pe umărul drept. Mulțam de pește, m-ați scos din foamete, acu pot cânta!

Ion începu să râdă și-i întinse un pahar cu votcă, apoi porunci femeii să mai aducă o sticlă și niște castraveți murați.

– Hai, Horică, dă-i drumul!

– I-auzi, mânca-ți-aș, cum cântă puradeii du pe Cetate:

Terente  și Didina/ Se plimbă cu mașina,

La orice cotitură/ Mănâncă-o prăjitură,

La orice stop/ Beau câte un sirop,

Didina s-a-necat/ Terente s-a-mpușcat.

– Horică, las-o p’asta, zi Șaraiman!

Luni dimineață la bordul navei „Arad” se afla șeful poliției în fruntea unei comisii care ancheta dispariția obiectelor de valoare din cabinele navei. Se pare că paguba produsă era destul de mare, dar nu existau nici un fel de probe. Turiștii fierbeau de supărare și cu greu au putut fi convinși să participe la întâlnirea cu primarul Brăilei și cu un grup de afaceriști din zonă.

Parcă mai importantă pentru polițiști era știrea că la Alba Iulia, la marea sărbătoare de duminică, nu participaseră reprezentanții Bisericii Greco-Catolice, precum și cei ai opozitiei, în frunte cu Maniu. La București era mare sărbătoare, armata și poporul erau alături de primul Regele peste toți românii.

Ancheta s-a finalizat rapid, fără nici un rezultat, chiar dacă, autorul furturilor nu putea fi decât o singură persoană: „Piratul de pe Istru”.