De ce mi-ai dat, Doamne, temniţa aceasta

şi trupul acesta cleios? – întrebă melcul

dinăuntru cochiliei de os – veşnic în beznă

mă nasc, procreez, las câte-o urmă  şi mor…

De ce nu mi-ai dat, Doamne, aripi de înger

să zbor?

 

Omul trecu peste dânsul cu talpa, mergând

mai departe – sfărmă mai încolo-n călcâie

capul bătrânului şarpe – care ieşise din locu-i

ascuns – Mulţumesc, Doamne, şopti melcul,

pentru răspuns!