Magus nu era un nume obişnuit, în aşa fel încât preotul căruia îi fusese adus pruncul pentru botez se miră. Tatăl îşi frământa pălăria în mâini şi spuse doar atât:

-Magus o să-l cheme.

O fi visat cine ştie ce voce smintită, îşi spuse preotul în sinea lui, fără a fi departe de adevăr. Pentru că omul visase cu adevărat, dar nu o voce smintită, ci multe file scrise cu semne ciudate, plutind prin faţa ochilor săi. Când s-a trezit, a ştiut că singurul cuvânt citit pe filele acelea plutitoare fusese numele pruncului aflat în pântecul femeii lui. Magus o să-l cheme, îi spuse soţiei. Femeia îl privise tăcută şi apoi îşi făcuse o cruce mare peste pântecul  rotund. În noaptea aceea născu.

 

După paisprezece ani, Magus era un băiat sănătos şi zdravăn. În oraşul de la poalele muntelui izbucni în anul acela o molimă grea. Băiatul simţea o uimire  soră vitregă cu teama, în faţa morţii care îşi aşezase aripile ei peste oraş. Oamenii erau cuprinşi de un delir peste măsură de îndurat în faţa bolii care le secera vieţile, asemenea coasei care taie necruţătoare iarbă, flori şi buruieni laolaltă. Căruţele pline cu morţi treceau însoţite de fumul înnecăcios al focurilor spre locuri lăsate spre ardere şi îngropăciune. Drumurile către oraş fuseseră închise. Cei mai înstăriţi putuseră pleca, bătrâni şi tineri se fereau de boală făcând zi şi noapte slujbe la răscruci, iar Magus trecea de la o casă la alta căutându-şi prietenii de joacă, plecaţi din lume unul după altul. Uimirea îi sporea curiozitatea, apoi, când mama lui, cu fruntea plină de broboane de sudoare de febră îi întinse usturoiul cu mâna ei şi îşi dădu duhul, Magus simţi că durerea îi copleşeşte uimirea. Usturoiul avu pentru el puteri miraculoase, care îl scăpară de boală, iar el punea lucrul acesta pe seama gândului de pe urmă al mamei sale. Tatăl îi părăsise cu vreo două zile înainte şi umbra amurgului întunecat de fumul focurilor îl ajută pe Magus să plece spre munte, dincolo de soldaţii care păzeau de la depărtare oraşul.

Muntele, aspru şi tare în piatra potecilor, îl lăsă mult timp să urce. Magus nu avea decât dorinţa de a plânge singur şi apoi să moară. Credea că dacă va urca iute pe munte, inima lui se va frânge deodată, dar nu se întâmplă aşa. Până seara, muntele îl primi pe creasta cea mai înaltă şi stâncoasă. Cu inima bătându-i năvalnic, băiatul privi cerul senin al serii prin singura lacrimă care îi strălucea ca un diamant în ochi. În clipa aceea simţi cum cerul îi dăruie tainele stelelor numai lui, iar aceasta nu ar fi fost cu putinţă pentru un ochi lipsit de lacrimă. Aripa nevăzută a unui înger îl atinse şi Magus se simţi ocrotit. Închise ochii, inima i se linişti încet şi adormi, întins pe piatra muntelui, alături de copacii puternici, crescuţi în stâncă. Tristeţea de a nu fi putut muri se lăsă adormită şi ea.

 

Dimineaţa, când zorii îi deschiseră pleoapele, un cârd mare de ciori se rotea deasupra privirilor lui. Cămaşa îi era udă de rouă, iar cerul era cum nu se poate mai senin şi clar. Lumina limpezise fumul gros din oraşul  de la poalele muntelui, iar Magus se ridică simţindu-se mai întărit ca niciodată. Una din ciori, mai curajoasă decât suratele ei, îi şopti la ureche: stelele, stelele, dar fii atent, Magus, foarte, foarte atent… Apoi îşi luă zborul,lăsându-i urma aripii ei pe un umăr.

Habar nu avea ce puteau însemna toate acestea, dar se simţi deodată puternic, ca şi cum s-ar fi trezit în lumină la sfârşitul unui vis urât. Dincolo de munte, zări casa mânăstirii şi se îndreptă într-acolo. Nu mai avea pe nimeni. Stareţul îi privi îndelung ochii adânci, ale căror priviri fuseseră spălate de apele lacrimilor şi îl îndrumă către biblioteca mânăstirii. Alt călugăr, bătrân şi aproape orb, îl învăţă să citească, deşi Magus ştia destul de bine, dar nu şi în ceasloavele mari despre stele, scrise în cele mai vechi limbi ale pământului. Se învoi să citească, în schimbul învăţăturii, pentru călugărul care îşi pierdea vederea cu fiecare an care trecea. Stareţul, bătrân şi el, asculta câteodată glasul aproape bărbătesc al lui Magus, rostind pentru călugărul bibliotecar şi orb magicele formule astrologice din cărţile groase şi vechi. Cuprins ca de o vrajă, Magus primea învăţături pe care alţii nu le putuseră primi până la el. După şapte ani, simţind chemarea lumii celei mari, îi părăsi pe călugării întristaţi. Îi dăruiseră cu drag toată învăţătura lor tainică, îi ocrotiseră creşterea, dar Magus ştia că mai e încă ceva de aflat. Nu-l putuseră opri între ei, dar îi întovărăşiră primii paşi pe drumul plecării cu binecuvântarea lor. În urma lui, Magus auzi corul unor fiinţe dragi cântând pe un munte.

 

Ştia acum astrologia cea mai veche a lumii şi porni să colinde prin oraşe mari şi mici. Ajuta ici-colo, cu învăţăturile lui, pe câte un om sărman sau pe vreo văduvă rămasă cu mulţi copii. Oamenii simţeau că toate cele spuse de Magus aveau să se împlinească întocmai, dar de cele mai multe ori, în stelele acelor oameni săraci, Magus vedea multă durere şi amărăciunea îl cuprindea aşa cum oraşul copilăriei lui fusese cuprins de molimă. Pleca înainte, oamenii însă preţuiau învăţătura lui şi uneori şi-o puteau aminti. În cetăţi mari, cunoscu astrologi care trăiau minunat în apropierea unor regi fără prea multă minte. În altele, vrăjitoare urâte care se dădură înfricoşate la o parte din calea lui. Întâlni pe drumurile lui şi multe cete de hoţi, care, neavând ce-i fura, ascultau profeţiile lui râzând în hohote. Nu credeau nimic şi tocmai de aceea toate erau adevărate, iar hoţii aceia ştiau.

Cu timpul, înţelegerea durerilor lumii îl făcu să se ascundă în pădurea de pe munte, într-o chilie de sihastru. Nu dorea să împărtăşească oamenilor viziunile care îi torturau somnul din ce în ce mai des. Îşi dori să alcătuiască o carte a stelelor pentru cei de după el, iar scopul acesta îi ocupă mai toţi anii care urmară. Din când în când, primea oameni care îl căutau pentru harul lui. Nu lua nici un ban, primea uneori un coş cu fructe sau alte bucate. Lăcrima pentru fiecare durere citită în stelele oamenior,  ar fi vrut să poată schimba rotirea întunecată a lumii, dar lucrul acesta i se părea cu neputinţă.

 

În seara de Crăciun în care Magus împlini optzecişipatru de ani, cerul reflecta lumini strălucitoare de stele pe întinderea albă a zăpezii. Magus îşi dori deodată să se privească în oglindă şi chipul văzut în apa sticlei îl făcu să zâmbească. Un păienjeniş des de riduri de jur împrejurul ochilor, o barbă lungă şi albă, spatele înclinat atât de mult asupra cărţilor cerului, mâini care tremurau ţinând oglinda mică. Nu încetau să  tremure decât atunci când folosea compasul, rigla şi echerul pentru hărţile stelelor. Dincolo de oglindirea chipului său, Magus zări un colţ de fereastră luminat de cer. Ieşi pe zăpada pufoasă, desculţ, sub stelele de cristal. Atunci primi în dar, în noaptea zilei lui de naştere, numărul cerului.

Noaptea de Crăciun îl ademeni cu un somn odihnitor. Îşi aminti numai glasul rostindu-i: stelele, stelele, Magus, dar fii atent, foarte, foarte atent…

 

„Ţine veşnicia într-un număr”, avea să scrie peste câteva sute de ani un poet.  Magus se trezise surprinzător de sănătos, spatele nu îl mai durea şi parcă se îndreptase, ba chiar şi ochii îi căpătară o culoare nouă, împreună cu puterea de a desluşi cele mai fine lucruri. Astfel descoperi în barba lui, care fusese albă ca laptele ani îndelungaţi, câteva fire negre.

Magus începu din ziua aceea să primească pe oameni cu totul altfel. Din tainele chipurilor şi ale naşterii celui sosit, Magus alcătuia cu compasul cercuri încrucişate cu stelele numărului său. Astfel încât aşezarea şubredă a planetelor omului se îndrepta, pentru ca omul să fie iertat pentru ceea ce ar fi urmat să primească. Cercul de stele şi planete cu care omul pleca era unul cum nu se poate mai rotund, înfrumuseţat de contopirea cu numărul lui Magus. Omul acela primea în dar o iertare, o vindecare a inimii, sau cunoştea adevărata putere a dragostei şi norocului. De cele mai multe ori, oamenii plecau de la el ca şi cum ar fi fost spălaţi de păcate, uşori şi fericiţi. Începeau să vină din ce în ce mai mulţi şi Magus simţea oboseala doar seara, când somnul îi era scurt şi agitat. În visele lui, planetele se roteau aproape nebuneşte şi viziunile pe care le primea erau de-a dreptul apocaliptice, dar păstra tăcerea asupra lor. Le scria pe îndelete în cărţile sale, vindecându-şi astfel temerile că toate vor fi cândva aievea pe pământ. Viziunile acelea nu le putea îndrepta şi de aceea lacrimile ochilor săi deveneau amare.

Prin lumina unei lacrimi, într-o seară, lumânarea sclipind îl făcu să îşi înţeleagă pedeapsa. Din clipa aceea Magus deveni atent, foarte, foarte atent.

Ar fi vrut să plece, să uite de tot şi toate şi să înceapă să trăiască la fel cu toţi ceilalţi oameni. Nu îşi alcătuise niciodată harta cerului său şi nici nu dorea să facă acest lucru. Numărul primit în dar îl socotea a fi cea mai înaltă ştiinţă. Fiinţa lui i se părea mică de tot, alăturată nesfârşirii cerului care-şi dezvăluise taina numai ochilor săi cândva înlăcrimaţi. Ştia că diamantul acelei lacrimi îi făcuse înţelegerea să sclipească. În faţa veşniciei, Magus avea doar puterea numărului său. Era o însărcinare grea, cum nu primise încă poate nici un om pe pământ. Aceea de a vedea adâncurile scrise în ceruri şi de a putea dezlega toate iertările, uneori bine încuiate de vinovăţii adânci, în semnele stelelor oamenilor. Se supunea voinţei cerului şi, plin de vigoare, primăvara care venise i se părea cu totul nouă. Părea că vede pentru întâia oară miracolul naturii renăscute, dar umbra care i se aşternea pe frunte în clipele acelea îi făcea chipul mai prelung. Ar fi dorit să fi putut avea un fiu, un moştenitor al ştiinţei lui şi mai cu seamă al numărului. Auzea, în clipe grele de visele nopţii, în felurite semne, glasul care-i şoptea să fie atent, foarte, foarte atent. Magus se simţea atunci cuprins de pedeapsa de a întineri.

Oamenii îl numiră cu mult respect Magnus Magus, iar regii care conduceau pământurile acelea îi cereau adeseori sfatul înţelept. Avea motive să fie măcar în parte mulţumit: în anii aceia putuse să schimbe mii de destine cu taina numărului său. Oamenii priveau viaţa altfel şi lumina care creştea şi se răspândea printre ei părea că le hrăneşte sufletele. Poate că reuşise, cu numărul său, să schimbe măcar cât de puţin vinovăţia în iertare, frica în cutezanţă, durerile în bucurii, poate chiar şi moartea în viaţă. Gândul acesta din urmă îl înfricoşă, iar el, Magnus Magus, întinerea fără ca nimeni să vadă lucrul acesta. Oamenii şi-l doreau mereu aproape, puternic şi tânăr. Magus primea trist întreaga pedeapsă, numărul lui îl absorbea în cerul de cerneală, bogat de stele strălucitoare. Cu numărul acesta aşezase cerurile celorlalţi aşa cum fuseseră la început.

 

Într-o noapte cu vânt şuierător dădu foc tuturor scrierilor sale. Mâinile cu care înfăptui lucrarea aceasta erau mîini de copil şi pana lui, bătrână şi tocită de ani, părea îngrozitor de mare şi grea pentru mîinile prea mici. Cenuşa, risipită de vântul turbat, se aşternu în straturi groase peste pământ şi ceruri, adormindu-i vederea.

-Şi acum…?

Întrebarea lui Magus ţâşni cu primul strigăt al noului născut. Apele cerului cu stele, deschise de cheia numărului său, îl primiră prin porţile largi în lumina albastră a casei lui. Trecuse, aşa cum trece o cometă pe cer, lăsându-şi numărul renăscut în oameni.