Stăteau de câteva ceasuri pe terasa însorită. Unul îi povestise celuilalt istoria tristă a unui tânăr îndrăgostit şi nefericit.

– Povestea ta despre dragostea nefericită a celor doi tineri mă face să întrevăd sensuri mai adânci ale dragostei, spuse bărbatul aşezat la masa de pe terasă. Aş vrea să-ţi povestesc despre doi oameni care sunt la fel de adevăraţi ca noi, dar care au trăit împreună un lucru ale cărui tâlcuri nu pot fi atât de uşor desluşite. Şi totuşi, s-au întâmplat, se întâmplă şi se vor mai întâmpla încă mult timp…

– Atunci povesteşte ceea ce ai de povestit, răspunse prietenul. Vocea lui păstra încă o uşoară emoţie după ce vorbise timp de o după-amiază întreagă. Acum aştepta la rândul lui promisiunea celuilalt. Mai sorbi din paharul cu vin răcoritor şi alb, apoi aprinse încă o ţigară.

…S-a întâmplat într-o ţară departe de locurile acestea. Ştii bine că pe aici există un proverb care spune „după faptă şi răsplată”. Acolo, în India acelor ani, doctrina asta e încetăţenită ca o filosofie de viaţă pe care şi noi o putem pricepe, dar nu îi dăm tot atât de multă importanţă. Aceasta este de fapt Karma. Vei vedea însă cât de adânci pot fi împletirile ei nearătate tuturor.

Unul din cei doi eroi ai poveştii mele se numea Akim. Era un bărbat frumos şi înalt, cu ochii mari, umbriţi de cearcănele acelea întunecate pe care feţele indiene le poartă adesea. Un foc blând izvora din ochii lui. Pe lângă înfăţişarea lui maiestoasă, adaugă faptul că era foarte bogat, că purta veşminte dintre cele mai scumpe şi că atitudinile sale dezvăluiau apartenenţa la o castă superioară. Studiase dreptul şi diplomaţia în cele mai înalte universităţi din India şi Europa. Deopotrivă învăţase cu pasiune tot ceea ce poporul lui adusese omenirii prin legende şi mituri. Părinţii lui fuseseră negustori bogaţi, dar se stinseseră deodată din viaţă, atât tatăl cât şi mama, în urma unei molime de care Akim scăpase. Era însă suficient de matur, deşi tânăr, ca să îndure durerea pierderii ambilor părinţi şi să continue ceea ce avea de făcut cu viaţa lui. Rămăsese de atunci cu umbre adânci în jurul ochilor lui întunecaţi şi blânzi.

Devenise un important om al statului şi putea reprezenta oricând cu fruntea sus poporul căruia îi fusese dăruit şi care a dat lumii comori de nepreţuit.

Akim locuia într-un mic palat alături de familia sa şi servitorii lor. Nu avea despre aceştia nimic de judecat. Nu le îngăduia nici măcar să îi spună stăpân. Oamenii din preajma lui simţeau un fel de blândeţe care îl înconjura asemenea unui nimb, nimeni nu i se putea opune şi de aceea îl considerau un fel de sfânt. Dar nu unul dintre aceia care se târăsc în zdrenţe pe drumurile Indiei, cu hrana zilei obţinută din cerşit şi rugăciuni. Nu era un om dependent de vreo doctrină sau de vreo clasă, aparţinea deja uneia alese. Accepta lumea aşa cum era, cu legile ei nescrise prin cărţi. Iubea natura, oamenii, animalele şi copacii. Citea mult serile şi se bucura de pacea vieţii lui. Pleca deseori în lungi călătorii cu familia lui şi le vorbea cu drag despre culturile şi obiceiurile ţărilor pe care le vizitau.

Omul acesta care părea aşa de cumsecade se aventura în lungile lui plimbări prin cartierele cele mai sărace ale oraşului. Nu avea nici o teamă, de aceea a spune că se aventura e poate exagerat. Cu blândeţea pe care o arăta în toate,  deşi îmbrăcat foarte scump, nu făcea decât să îndepărteze pe cei care altfel l-ar fi putut jefui în orice clipă. Oamenii aceia amestecaţi şi zăcând în letargia nonacţiunii la care erau condamnaţi de casta lor, îl priveau ca pe o minune a altei lumi, interzise lor de legi stranii. Cerşeau, desigur, şi primeau de la Akim monezi de metal. Dar lui Akim nu-i plăcea lucrul acesta şi pleca de acolo cu paşi rari, întristat peste măsură. Dar revenea mereu pe acolo, chemat de ceva tainic.

Deşi cunoştea toată adâncimea filozofiei indiene, deşi nu putea decât să îşi accepte starea de pace, uneori Akim simţea că este dator cuiva, fără a şti clar cui. Vreunui zeu, unor poziţii deosebite ale stelelor la naşterea lui, norocului celui orb, despre care ştia că nu este orb de loc ? Întâmplării, hazardului, care păreau să guverneze miile de vieţi şi destine  pe care le cunoscuse în ţara lui şi prin cele străine ? Căuta ceva şi nu ştia ce anume. Pacea din viaţa lui părea atât de naturală încât nimeni nu bănuia câtă frământare ascund ochii blânzi ai lui Akim. Căutarea aceea nedesluşită lui încă. Nici soţia, cea mai apropiată de inima lui, deşi simţea uneori umbra unei taine, nu îndrăznea să îl întrebe nimic. Era prea frumos tot ceea ce aveau împreună pentru a fi stricat de cine ştie ce capriciu.

Într-o seară frumoasă, stând pe balansoarul lor din grădină, inima lui Akim tresări. Privea în ochii frumoşi ai soţiei lui şi vedea în ei adâncimi ale vieţii pe care nu le mai simţise până în clipa aceea. O strânse cu drag la piept, femeia simţi şi el înţelese că fusese dăruit de ceruri cu femeia pe care poate o căutase mii de vieţi. Văzuse în ochii ei calzi proprii lui ochi.

Acolo, în oraşul acela asemenea unui furnicar, în soarele arzător se aşezaseră alături în lumină şi bogăţia casei lui Akim şi rănile picioarelor celor fără doctori şi încălţări. Picioarele rătăcitorilor sorţii, aceia care se odihneau acum nedorind să plece mai departe. În oraş nu erau bine primiţi, ci izgoniţi la periferii, în afara oraşelor nu aveau decât de luptat cu foamea şi fiarele junglei. Găseau câte ceva de mâncare din resturile celor bogaţi şi îşi spălau zilnic straiele, care nu erau decât o pânză mare alb-gălbuie, în apele binecuvântate ale marelui fluviu. Doar atât le mai rămăsese, a trăi la lumina acestui soare egal pentru toţi, fie ei bogaţi ori săraci, oameni sau câini, deşi întotdeauna lucrul acesta durea. Sfârşeau cel mai ades doborâţi de boli, iar vieţile deveneau astfel mult mai scumpe şi mai adevărate.

Akim căuta prin praful acelei zilei fierbinţi ceea ce îl chema mereu. Ştia, aşa cum ştim fiecare că paşii ne duc spre propriul destin, că va găsi. Vedea sutele de bărbaţi şi femei trecând pe drum, îi vedea pe cei întinşi de-a dreptul pe pământul gol. Se gândi că nu dormise niciodată pe pământul cu iarbă sau praf, deşi i-ar fi plăcut. Nici în apele fluviului nu se îmbăiase, mai ales împreună cu oamenii sărmani. Privea adânc în ochii oamenilor de lângă el. Lui Akim i se părea că nu văd, că sunt acoperiţi ca de ceaţă. Rari, puţini erau oamenii care îi primeau privirea, deşi era atât de blândă. Simţea că oamenii aceia îl cunosc doar după haine. Dar mai totdeauna i se părea că  nu este văzut cu adevărat.

Şi totuşi în ziua aceea Akim întâlni o privire pe care nu o mai putu uita. Îl privea cu ochi foarte mari, la fel de negri cu ai lui şi la fel de vii, dar înspăimântaţi. Pe pe marginea aceea de drum, de sub fruntea acelui om murdar şi cu părul încâlcit, cu barba murdară, ochii aceia îl ţintuiră cu îndârjire clipe întregi. Atunci Akim ştiu ce are de făcut. În mintea lui se năpusteau deodată imagini şi dureri pe care le pricepea. Trăia ceea ce ştia din învăţăturile neamului lui. Ştia că îl cunoaşte deja pe omul acela. Îl căutase.

De îndată se apropie, îşi făcu loc printre trupurile acelea dormitând la soare, se aplecă asupra acelui om, îl apucă de braţ şi-l ridică în picioare. Omul mirosea urât, cei din jur vociferau, nu se cădea ca un om ca el să îşi murdărească mâinile şi hainele cu un paria. Akim nu-i luă în seamă, îl trase după el pe omul acela, ieşi din mulţime şi găsi calea către casă. Simţea încă privirea acelor ochi. Era cuprins de o frenezie pe care nu o mai cunoscuse şi înţelese că destinul lui se împlinea prin acel om. Braţul celuilalt tremura sub degetele mâinii lui drepte, dar numai Akim ştia de ce.

Pe drumul spre casă Akim îl întrebă cum îl cheamă, dar celălalt tăcu şi mâna îi tremură mai tare. Mergea aproape târât de Akim, picioarele murdare şi desculţe i se împleticeau. Akim se opri, se decălţă şi puse pantofii lui în picioarele celuilalt. Se potriveau foarte bine şi omul acela fără nume scânci. Nu era învăţat aşa, Akim râse cu poftă şi se gândi cum îi vor primi acasă. Dar trăia în inima lui o bucurie cum nu mai trăise niciodată.

Au lătrat întâi câinii de la poartă, apoi Akim îi linişti şi ei veniră să se gudure, arătând celuilalt colţii lor. Akim ştia, era mirosul acelui om şi al câinilor străzii.  Acasă îl primiră cu uimire, dar Akim îi linişti la fel. Le spuse servitorilor că omul acela este asemenea lor, adică un musafir şi un prieten al casei lor. Tăcură cu toţii, curioşi.  Îşi iubeau prea mult stăpânul care nu le era de fel stăpân. Akim puse de îndată ca omul să fie spălat, primenit şi hrănit cu tot ce se putea mai bun. Oamenii lui dragi îl ascultară. Peste puţin timp, în faţa lui se arătă un bărbat slab, dar frumos îmbrăcat în straie albe, purtând încă aroma esenţelor băii. Părul îi era stălucitor şi lung, pieptănat acum cu grijă. Îl privi pe Akim la fel de intens, cu o nedumerire speriată. Apoi scoase un râgâit de care parcă se ruşină. Mâncase deodată prea mult. Akim râse din nou.

Îl conduse în dormitorul pregătit pentru el. Îi zâmbi din toată inima şi omul parcă se mai linişti.

– Dormi, prietene, dormi, îi mai spuse, apoi lăsă flacăra lumănării lângă pat şi ieşi fără zgomot.

Ştia foarte bine tot ce avea să urmeze. Pe obrazul lui drept ardea o durere veche de mulţi ani. Dar avea abia acum puterea de a vedea cum scoarţa cea grea a uitării îi împiedica pe cei răi să afle ce înseamnă bunătatea. O milă imensă îl cuprinse atunci pe Akim.

Toată casa lor prinse o viaţă nouă după sosirea acelui om. Aflară servitorii că se numea Abim, un nume foarte rar pe acolo, dar Akim ştia foarte bine de ce omul se numea astfel. Din bucuria lui de a-l avea musafir se împărtăşeau cu toţii. Îl îngrijeau cu tot ce aveau mai bun, iar Abim se întremă. Se plimba prin curtea frumoasă a casei, privea chipurile din jurul lui ca şi cum ar fi fost răpit în vreun paradis visat. Nu vorbea, mormăia doar, Abim, Abim şi oamenii credeau că e numele lui. Dar după o vreme limba lui se dezlegă şi vorbi cu ceilalţi cu o voce care i se părea străină şi lui. Cu un accent ciudat, pe care ceilalţi, deşi îl înţelegeau, nu-l recunoşteau.

Akim îi privea acum ochii limpeziţi şi vedea că omul acela nu înţelege încă tot ceea ce el ştia. Akim trăia bucuria de a înţelege că îi fusese îngăduită amintirea altor vieţi. Era o trăire atât de intensă încât îl speriase la început. Simţea acum că nimic nu este la voia întâmplării, că toate se pot repeta la nesfârşit până când apare sclipirea acestei lumini a amintirii. Recunoaşterea chipurilor, a semnelor grăind doar pentru el, cu dureri şi bucurii vibrând într-un fel tainic. Limbi ale altor popoare pe care i se părea că le ştie de mult, locuri şi cântece trăind numai în el, toate acestea îl aduseseră până la înţelegerea de acum. Ştia că omul care dobândeşte lucrul acesta are în el puterile tuturor vieţilor lui trecute. Citise mult şi studiase atent toate acestea, dar acum le trăia cu adevărat. Ştia că este un dar făcut numai celor cu inima şi viaţa limpezită de durerile pricinuite altora. Iar viaţa lui fericită era doar o urmare a acestei sclipiri. Un dar de nepreţuit. Ştia că odată ajuns la aceasta, nu mai putea face rău nimănui. Dar că până aici, acum, aşa, durerile prin care trecuse pe vremea când şi el fusese rău din uitare, îi născuseră ochii aceştia mari şi blânzi. La fel cu ai lui Abim.

Ştia că menirea lui e de a-l face şi pe celălalt să afle. Se lăsase găsit de acela care avea nevoie mai mult decât orice pe lume de iertare. Soţia şi fiica lui nu-l înţelegeau, dar bucuria lui se răsfrângea şi asupra lor.

Trecu ceva timp şi Abim îi uimea pe toţi. Se obişnuise, se străduia să înveţe tot ceea ce i se arăta, descoperise că ştie să citească şi biblioteca frumoasă a lui Akim îl copleşea. Akim avea acum un prieten bun, discutau despre cărţi şi descopereau lucruri şi păreri comune. Desigur că Akim îl mai lămurea pe Abim, dar era doar din cauza timpului scurt petrecut acolo. Akim simţea cum celălalt se apropie de propria lui viaţă. Era un căutător al timpului lui de acum sub călăuzirea lui Akim.

Părea că Abim renaşte. Totul mergea însă destul de greu. Dar în inima lui, Akim ştia cum trebuie să procedeze mai departe. Ştia că toate durerile sunt sortite vindecării şi că cel mai adesea viaţa unui om este doar o sumă de senzaţii şi amintiri pe care le duce cu el în nesfârşirea călătoriei lui. Crâmpeie fugare, fluturi de o clipă şi semne pe care doar cel ce îşi alesese calea le recunoştea. Anii se topeau în starea aceea, păreau clipe oprite în culori şi sunete pe care numai sufletul le preţuia. Erau asemenea unei comori pe care omul şi-o afla în toate cele trăite şi o ducea mereu mai departe, dincolo de viaţă.

De acolo, din adâncul fiinţei lui Abim, trebuiau aduse la lumină toate cele trăite cândva de el şi Akim.

În dimineaţa aceea îi chemă la el pe şeful servitorilor şi pe fiul acestuia. Erau puţin miraţi şi îl priveau nerăbdători să afle ce doreşte prietenul lor cel mai bun. Nu era stăpânul lor, asta le-o spusese de mult.

– Vreau să vă rog ceva foarte deosebit, dar destul de greu. Chiar ciudat la prima vedere. Dar când veţi înţelege câtă greutate are rugămintea mea, cât de importantă e pentru prietenul nostru, pentru Abim, veţi voi să mă ajutaţi. Acum nu vă voi spune decât ce aveţi de făcut şi vreau să îmi promiteţi că veţi face întocmai.

– Desigur că vom face, spuse tatăl. Încă era nedumerit.

– Bine, atunci ascultaţi-mă cu atenţie. Voi amândoi ştiţi bine că în casa noastră e mereu pace şi armonie, că niciodată nu sunt strigăte sau certuri. Acum însă chiar de asta am mare nevoie, iată cum. Mâine dimineaţă, la ora când Abim se trezeşte şi stă pe balcon privind soarele răsărind, aşa cum vedeţi că face în fiecare zi de la un timp, ei bine, atunci dumneata, bătrâne, te vei preface că îl cerţi foarte tare pe băiat. Că nu a măturat cum trebuie, că a rămas murdărie, găseşte ceva în aşa fel încât să te superi, strigă atât de tare ca Abim să devină foarte atent. Apoi, când vezi că ascultă tot şi simţi că e clipa potrivită, am să te rog să te prefaci foarte bine că îi dai o palmă băiatului dumitale. Sigur că aş vrea ca palma aceea să nu fie decât o mângâiere. Dar trebuie dată cu furie, cu răutate. Îmi pare rău că trebuie să vă rog asta, credeţi-mă. Dar după ce toate se vor fi terminat veţi fi amândoi fericiţi.

Cei doi ascultau încă nedumeriţi. Tatăl îşi privi fiul cu o durere neînţeleasă. Băiatul plecă privirile.

– Nu e nimic rău, vă asigur, prieteni, vorbi blând Akim.

– Vom face întocmai, spuse tatăl. Era însă foarte trist. Nu înţelegea decât că i se cere să îşi lovească fiul degeaba, mai cu seamă de către omul în care avea încredere neţărmurită. Dar îşi spunea că omul acesta nu putea voi sau face ceva rău şi că el e poate prea nătâng ca să înţeleagă.

– Mulţumesc, prieteni, sunt sigur că veţi înţelege mai târziu totul.

A doua zi, lucrurile se petrecură  aşa cum îi rugase Akim. Acolo, în curtea casei, pentru o vină închipuită, tatăl îşi certă cu strigăte fiul şi-l lovi cu palma peste obrazul drept. Copilul se clătină şi nu scoase nici un sunet. Tatăl suspină din adâncul pieptului şi nu mai putu să privească balconul. Era prea îndurerat şi apoi nu-l mai interesa ce se petrecea acolo, îi ajungea durerea nemeritată a fiului său. Dar acolo, sus, Abim, care urmărise scena cu mare atenţie, se prăbuşi cu un geamăt.

Îl prinse în braţe în aceeaşi clipă Akim. Îl privi în ochi, iar Abim se văzu parcă pe el în ochii celuilalt. Spaima de care tremura trupul lui Abim se risipea încet sub privirile blânde ale lui Akim. Ştia, îşi amintise. Lovise cu aceeaşi sete obrazul din faţa lui în altă viaţă, cea de dinaintea uitării, când era şi el bogat. Lovise cu dispreţul castei lui pe acel paria care mirosea. Care îndrăznise să îl atingă şi îi cerşise de mâncare. Lovise şi se simţise foarte bine, satisfăcut că îl pusese la locul cuvenit lui în lumea aceea. Acum paria îl ţine în braţele lui, dăruindu-i memoria uitată şi iertarea. Plânse în braţele lui Akim, dar inima lui era uşurată şi înţelese abia atunci rostul acestui paradis în care se crezuse răpit. Toate se întregeau numai aşa.

Din curtea casei, tatăl şi fiul priveau scena din balcon şi pe căi ştiute doar de ei înţelegeau totul. Doar aşa se descurcau iţele acelei rugăminţi ciudate a prietenului lor cel mai bun. Dintre toţi, cel mai fericit era băiatul. Chiar dacă tatăl nu îl pedepsise cu adevărat niciodată, pentru că nu avusese niciodată de ce, el fusese poate cel mai lovit.

– Iată povestea, prietene, îţi vorbeşte tot despre dragoste. Cred că ai înţeles.

– Da, cu adevărat după faptă şi răsplată… Despre puterile magice ale iertării. Despre puterea aproape sinucigaşă a dragostei de oameni.

Îşi mai turnă un pic de vin în pahar şi sorbi încet. Începea să se întunece. Tăcură amândoi un timp, ca şi cum fiecare s-ar fi întors la gândurile lui. Dar îi frământa de fapt acelaşi lucru.

– Oare noi, românii, ştim toate astea ?, întrebă. Sau avem o Karmă atât de grea încât uitarea s-a adâncit mult prea mult ?

– Dacă este aşa, prietene, atunci fii sigur că ne va pălmui şi pe noi istoria… Ca de atâtea ori până azi, dar asta ne este nouă calea. Calea martirilor… O să trăim şi noi cândva uitarea uitării. Mai toarnă-mi un pic de vin, te rog. Mi se pare că am trăit cu adevărat tot ce ţi-am povestit. Ai pălmuit vreodată pe cineva ?

Prietenul îi turnă vin în pahar şi nu răspunse.

Se întunecase şi se făcea frig.