Şi doar atunci cînd nu voi mai simţi parfumul lăcrămioarelor şi nu voi mai vedea ultima rază apunîndu-se dincolo de creasta aceea, cînd nu voi mai întinde mîna pentru a vă zice, Bine aţi venit, atunci cînd nu voi mai cînta acel cîntec de iubire pentru voi iar fluturii nu vor mai roi în jurul capului meu, doar atunci, da, voi fi mort.

În ziua în care a venit pe lume, un roi de fluturi albaştri s-a adunat deasupra casei unde femeia care era ursită a îi fi mamă pentru următorii număraţi ani aştepta liniştită să nască, spre uimirea generală, dar mai ales a celor două moaşe din sat venite să o ajute a trece prin chinurile, durerile şi ţipetele care însoţeau, inevitabil, o asemenea întîmplare. Oalele umplute ochi cu apă fierbinte stăteau înşirate de-a lungul patului pe care era întinsă femeia, un întreg arsenal de unelte, foarfeci aliniate milităreşte, nelipsitul forceps şi grămezi de ştergare aşteptau sosirea micii creaturi care putea oricînd aduce cu el probleme serioase. Ca de obicei, în odaie şi în jurul casei erau doar femei şi copii, bărbaţii fiind adunaţi toţi la cîrciumă, în aşteptarea veştii care sigur urma să vină, însă nu se ştia cînd, toţi bărbaţii, adică bărbatul femeii, fratele, tatăl, bunicul, străbunicul, verii, cumnaţii şi mai apoi toţi ceilalţi din sat, indiferent că aveau vreo legătură de rudenie sau oricare alta cu viitoarea mamă.

Am zis uimire generală căci în locul urletelor, scîncetelor şi strîmbăturilor clasicizate deja de o vreme, femeia se mulţumea să afişeze un zîmbet suav şi o fericire pe chip cum nimănui nu i-a fost încă dat să vadă în asemenea momente, decît după. Era atît de calmă şi de zîmbitoare încît nu o dată cîte una din moaşe o zgîlţîia sau o pişca să vadă dacă mai trăieşte şi nu cumva durerea şi chinurile au trecut-o deja în lumea celor duşi de tot. Că existau unii în sat care, spre deliciul demonstraţiei şi, bineînţeles, al aplauzelor sau pur şi simplu pentru odihna lor şi dorinţa de a nu fi deranjaţi, erau în stare a-şi opri răsuflarea pentru cîteva ore, asta era deja un fapt notoriu, însă nici unul, din cîte se ştia, nu fusese niciodată în situaţia de a aduce pe lume chiar atunci, de fapt niciodată căci toţi erau bărbaţi, vreun copil sau poate mai mulţi. Ori femeia aceea dezminţea orice lege firească şi ştiută, orice poveste sau întîmplare petrecută pînă atunci sau ce se va fi auzit de-acum încolo. Se gîndeau că de fapt nu-i venise încă sorocul, că poate socoteala era greşită, dar pentru asemenea evenimente întotdeauna aritmetica era corectă, zilele nu puteau fi încurcate, lunile nici atît, doar pentru asta există moaşe şi vraci, cititori în stele şi în castani. De aia sînt castanii, să citim în ei şi aşa ştim întotdeauna cînd ne naştem, cînd trăim şi unde murim. Sigur că Dumnezeu are şi el un rol în toată povestea asta, de fapt chiar rolul principal, căci nu hotărîm noi toate lucrurile astea, sînt mult prea complicate ca să le dăm noi de capăt. Şi nici nu vrem, de asta există Dumnezeu, să rezolve tot ceea ce ne depăşeşte sau credem că e aşa dar ne place şi ne simţim extrem de confortabil şi fără nici o grijă.

La cîrciumă veselia era în toi, din cînd în cînd cîte un copil era trimis în fugă la casa femeii pentru a veni cu vestea, cu un raport amănunţit despre ceea ce se petrecea. Sigur că după o vreme oamenii începuseră să-şi cam piardă răbdarea, copii trimişi după noutăţi erau din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai des dar noutăţi nu erau, nimic nu se întîmpla aşa că la un moment dat unul chiar a fost acuzat că minte ori că nici măcar nu s-a dus pînă acolo să vadă ce-i, dar ăsta s-a jurat pe ce avea el mai sfînt că nu minţea, lucrul ăla cel mai sfînt al lui fiind pisica oloagă a vecinului. Însă copilul chiar iubea mîţa, a dovedit-o atunci cînd ceilalţi copii au aruncat-o de pe o plută în rîu iar el a sărit s-o scoată dintre pietre, căci rîul respectiv era mai degrabă un biet pîrîu cu bolovani îmbrăcaţi în muşchi verde de era cît pe ce şi pluta să se răstoarne şi poate că şi pisica ar fi putut înota pe-acolo. Dar castanul puştiului nu arăta deloc moartea pisicii iar el nu s-a lăsat pînă ce nu a dus-o la mal. Aşa că a fost crezut, iertat şi trimis acasă, nu avea cum să ştie el a citi în castani şi oricum cam încurca lumea prin cîrciumă.

Oalele cu apă s-au răcit la un moment dat şi a trebuit să le pună din nou la foc, femeile se uitau din ce în ce mai întrebătoare şi neliniştite unele la altele dar nici una nu îndrăznea să zică vreun cuvînt, femeia ce sta să nască, de jumătate de zi deja, zîmbea mai departe cu privirea zburînd încontinuu prin cîteva puncte din aer. Într-o anume clipă a timpului se ivi în încăpere, iar apoi cuprinse întreg împrejurul casei, un miros ciudat şi foarte fin, ca şi cînd o întreagă grădină de lăcrămioare ar fi înflorit dintr-o dată şi vîntul le-ar fi plimbat parfumul încolo şi încoace, deasupra tuturor lucrurilor şi înlăuntrul lor. Nu puteau să nu observe mireasma ce începuse să le învăluie din ce în ce mai persistent, nu o mai puteau ignora şi nici nega, pluteau totul şi toate, cu copii cu tot, într-un dans al parfumului instalat cu certitudine de-acum, doar întrebări nepuse, uimiri crescînde se puteau vedea pe feţele şi în ochii lor, Doamne ce-o mai fi şi asta. Au reaşezat totuşi oalele la locul lor, înşirate de-a lungul patului pe care era întinsă femeia, arsenalul de unelte, foarfecele aliniate milităreşte, nelipsitul forceps şi grămezile de ştergare ce aşteptau sosirea micii creaturi erau tot acolo.

Trei dintre copii au luat-o la fugă spre cîrciumă de se împiedicau mereu unii de alţii, întrecîndu-se care să ajungă primul ca să dea uimitoarea veste a parfumului apărut de nicăieri şi pentru ce. Cînd unul a căzut, au rămas ceilalţi doi în cursă şi, ajungînd aproape în acelaşi timp, au început a vorbi deodată, de nu mai înţelegeau bărbaţii nimic din ceea ce li se zicea. Cu chin şi vai, după ceva vreme au reuşit a pune cap la cap poveştile celor doi, cel de-al treilea, ajuns de-acum, întărindu-le vorbele prin dat încontinuu din cap în semn că, Da, e adevărat, am simţit eu, şi prin gesturi incoerente şi neobişnuit de rapide ale mîinilor, căci nici nu putea vorbi din cauza fugii ori a căzăturii, asta nu avea nici o importanţă. Se uitau bărbaţii unii la alţii, vorbeau toţi grămadă, puneau întrebări peste întrebări, uneori aceleaşi dar cu alte cuvinte, poate, poate îi prindeau pe micii mincinoşi cu mîţa în sac, dar mîţa nu era acolo, în sac, adevărul era gol goluţ, copiii nici nu avuseseră vreme să înflorească ori să exagereze faptele, aşa cum se întîmpla de obicei, oricum întîmplarea singură era nemaivăzută, nemaipomenită şi nici măcar auzită pînă atunci ori ceva asemănător, ca să aibă de unde se inspira. Acum e adevărat că ei puteau merge mai departe şi gîndi că o imaginaţie fertilă nu are nevoie de o inspiraţie, deşi unii m-ar contrazice amintindu-mi de muze, că invenţia sau măcar fantezia poate răsări de oriunde şi oriunde, mai ales în capul unui copil, de obicei acolo se găsesc în cantităţi impresionante, şi să-i acuze pe toţi de bătut cîmpii şi visat vise. Începură a comenta şi întoarce povestea pe toate feţele, a căuta întîmplări similare ori măcar asemănătoare, a se întreba, a nu crede, a se îndoi, a-şi pune problema de ce, de ce acolo, de ce atunci, ce semn o fi fost acela şi în final, într-unul din ele, au tras concluzia că nu era decît o faţă şi aceea era că puştii spuneau adevărul şi aceea era tot.

La un moment dat o femeie a venit cu ideea să verifice încă o dată castanii, că cine ştie, orice se putea întîmpla, poate că fătul aşteptat nu mai respira în pîntecele mamei lui şi atunci una din moaşe a ripostat, Ce nerozie, da’ proastă mai eşti, cum să respire, că oricum mormolocii ăştia nu respiră decît cînd îi scoatem afară, ei acolo înoată precum peştii ori ca crabii, înăuntru nu e aer, ce să respire. Unele au pufnit în rîs, altele, mai trecute prin ani, s-au mulţumit să ofteze îngrijorate, Doamne ce-o mai fi şi asta, nu e semn bun şi ce să fie cu întreagă mireasma asta, aşa ceva nu s-a mai văzut, nici măcar cînd s-au născut cei cinci gemeni şi mama lor înainte de naştere avea doar patruzeci de kile iar ei au fost toţi sănătoşi tun şi mama la fel şi au trăit grămezi de ani, poate chiar mai mult decît ar fi fost cazul. Şi nici una, prinse toate în polemici şi discuţii înfocate nu se mai gîndea să privească la femeia care, întinsă pe patul facerii, acelaşi cu cel al concepţiei iniţiale că altul nu mai era, a întins deodată braţele ca răstignită, de parcă ar fi vrut a-şi aduna în ele întreaga putere a lumii de care avea nevoie atunci, şi după exact şapte secunde…, ori poate doar cinci, vîrîndu-le sub pătura ce îi servea drept aşternut, le scoase afară, împreună cu un boţ de carne, cu cap, trup, picioare şi două mînuţe mici, mici, singura legătură a lui cu femeia constînd în braţele lungi ale acesteia şi un şnur lung, transparent spre roz-albăstriu. Sunetul scos de mamă, un Aaaa prelung, nu a fost suficient pentru a le atrage atenţia femeilor ce continuau a discuta în flăcări şi poate situaţia şi starea aceea ar fi continuat încă mult şi bine dacă nu s-ar fi petrecut un lucru cu totul uimitor şi neexplicat niciodată de atunci şi pînă acum.

În momentul în care abia devenita mamă a dat la o parte pătura cu braţele ei ţinînd ghemotocul cu ochi şi mîini, un roi de fluturi albaştri a năvălit în încăpere, învăluind-o pînă în ultimul ungher, pînă în cele mai ascunse locaşuri pe care nimeni nici nu le bănuia poate, asurzind întreaga adunare cu fîlfîitul aripilor minuscule, iar parfumul ce plutise pînă atunci, deveni şi mai ameţitor, încît toate femeile şi moaşele prezente s-au oprit instantaneu din vorbit şi gesticulat, privind una la alta şi de-abia apoi către femeia întinsă lîngă ele. Fluturii zburau printre capetele lor, zborul aripilor se auzea mai limpede acum, iar parfumul devenea tot mai fin, din ce în ce mai subtil, mai aducător de amintiri. La vederea femeii cu copilul în braţe, vă daţi seama că şocul nu a fost deloc unul mic şi poate tocmai de asta le-a trebuit cîteva clipe bune pînă a se dezmetici, vreo două şi-au făcut cruce, altele trei au leşinat, noroc că una din moaşe şi o călugăriţă bătrînă au avut suficientă prezenţă de spirit pentru a sări şi apuca copilul din braţele mamei, a-l bate bine pe spate şi tăia cordonul ce rămăsese unica legătură între cei doi.

Acum altă surpriză le aştepta, de parcă asistau la premiera unei naşteri şi nici una nu ştia ce urma, şnurul roz nu dădea nici un semn că se lăsa tăiat, poate foarfecele nu fusese ascuţit îndeajuns, poate nu au nimerit bine locul şi nici copilul nu se porni a plînge aşa cum face orice copil în starea şi la vîrsta lui. Începură a căuta alte foarfeci, Poate un cuţit ar fi mai bun, Ei, Doamne, cum să tai cu cuţitul, şi de ce nu plînge, de ce nu scoate nici un sunet, Doamne, e mort, ce nenorocire. La auzul cuvîntului mort, călugăriţa cea bătrînă se porni a vorbi, a striga de-a dreptul, Ce mort, voi nu vedeţi că zîmbeşte? Ce mort aţi mai văzut voi zîmbind, deşi nu era sigur că nu văzuseră, mulţi dintre cei pe care îi îngropaseră muriseră cu zîmbetul pe buze, poate că aşa ar trebui să murim toţi, Nu-l mai loviţi pe spate, sărmanul copil. Apoi, ca să nu mai lungim inutil mersul faptelor, ultima surpriză ce le era dată s-a întîmplat. Ţinînd moaşa, cea care nu apucase a leşina, firul dintre mamă şi copil, roiul de fluturi prezent peste tot s-a oprit dintr-o dată şi cordonul s-a acoperit de sute de aripi albastre. Moaşa a scăpat din mînă ceea ce ţinuse, nu mai exista nici un fir, nici un şnur, legătura era un zbor concertat, albastru, de fluturi, ce după cîteva clipe era dizolvat, invizibil, inexistent, fluturii dansînd de-acum în jurul capului celui ce tocmai sosise în viaţă. Copilul rămase în braţele călugăriţei, fără nici un plînset, fără un scîncet, nici un sunet, doar acel zîmbet cu care venise îi insista pe chip.

Şi dansul albastru al fluturilor în jurul capului copilului făcu ca acesta să deschidă ochii, să înceapă a da din mîini şi picioare şi dintr-o dată întreaga încăpere se umplu de un rîs proaspăt, ţîşnit din sufletul şi ochii micii făpturi ce părea a dirija zborul şi fîlfîitul fluturilor albaştri, sau poate că tocmai aceştia dăduseră semnalul şi făceau să zburde rîsul acelui copil tocmai sosit. Cu un soi de teamă, sau mai degrabă superstiţie inexplicabilă dar asumată pe de-a-ntregul, călugăriţa întinse copilul mamei sale care îl primi cu acelaşi zîmbet pe chip de la începutul întregii istorii şi îl cuibări lîngă inima ei ca pe un dar nepreţuit, ca pe un vis vrut a fi păstrat pentru o veşnicie şi mai apoi.

Pe urmă cele leşinate îşi reveniră în simţiri, oalele cu apă fură aruncate fără a fi fost folosite pentru că mica făptura era atît de curată încît le era teamă să o mai atingă ca nu cumva să i se ia curăţenia aceea, dar mai ales pentru că roiul de fluturi albaştri tocmai se oprise din fîlfîit, dansul lor luase sfîrşit într-un popas liniştit şi odihnitor tocmai pe umerii copilului. Imaginea desfăşurată înaintea privirilor era cu adevărat uimitoare, în patul odăii stăteau întinse două făpturi, una mai zîmbitoare ca cealaltă, probabil că aşa se întîmplă de fiecare data cînd se naşte cîte un copil şi ajunge în sfîrşit în braţele celei care l-a aşteptat atît, cu singura diferenţă că acolo, în acel pat din acea încăpere, alături de mamă şi copil, un roi de fluturi albaştri odihneau liniştiţi pe umerii celui din urmă.

Aşa i-au găsit bărbaţii din sat, adică soţul femeii, fratele, tatăl, bunicul, străbunicul, verii, cumnaţii şi apoi toţi ceilalţi, indiferent că aveau vreo legătură de rudenie sau oricare alta cu deja devenita mamă, care, sătui de atîtea poveşti cu nimic întîmplat, pe urmă mireasma aceea, au lăsat baltă cîrciuma şi s-au înfiinţat cu toţii la casa cu pricina. N-au mai stat să bată la uşă, aşa cum ar fi fost cuvenit şi de înţeles, ci au deschis-o direct, înghesuindu-se care să intre primul, adică al doilea pentru că atîta minte, ori poate teamă, au avut de a-l lăsa pe soţul femeii a fi cel dintîi care să treacă pragul. Spectacolul, mai precis decorul lui, se desfăşura înaintea privitorilor pe de-a-ntregul, patul facerii cu cele două fiinţe, una zîmbind cu ochii larg deschişi iar cealaltă în somn, cu un roi de fluturi albaştri pe umerii firavi, apoi de-a roata patului, două moaşe, cele cîteva femei şi o calugăriţă batrînă, stăteau holbîndu-se împietrite, nemişcate în mirare, ca într-o statuie veche.

În clipa de după se întîmplă un lucru cel puţin curios pentru neiniţiaţi, adică soţul femeii reacţionă într-un mod pe cît de rapid pe atît de neaşteptat pentru cei aflaţi acolo, toate femeile din casă şi toţi bărbaţii din uşă ori din afara ei, în loc să intre cu toată armata de oameni ce îl însoţeau, să se bucure, să întrebe care era sexul copilului iar apoi să chiuie şi să anunţe că dă la tot poporul de băut, făcu o piruetă şi scoase toţi bărbaţii din prag afară. Se întoarse apoi spre interior, trecu prin dreptul fiecărei femei, le luă tandru de mînă ori de după umeri şi, rînd pe rînd, le scoase afară pe toate. Lucrul ăsta n-a fost deloc greu de făcut, femeile fiind deja într-o stare pietrificată de stană, aşa cum am mai spus, căci nici una nu s-a împotrivit, nici una nu a dat vreun semn cum că ar voi a mai rămîne, aşa că în mai puţin de cît ai zice fluture, un întreg alai era deja afară, un sat întreg în faţa pragului. Pe urmă uşa s-a închis.

Bărbatul era acum cam la doi paşi distanţă de pat, copilul visa un vis surîzînd, fluturii dormeau la rîndul lor pe umerii lui visînd şi ei ori poate nu, nimeni nu demonstrase niciodată că fluturii visează şi nici de atunci încoace, femeia zîmbea. Au venit fluturii…, ea răspunse, Da, au venit… Şi toţi trei zîmbeau, doi dintre ei privindu-se mai adînc decît în ochi, al treilea în visul fără sfîrşit pe care tocmai îl începuse.

Epilog

La mai puţin de treizeci de paşi de casa aceea, un bărbat înfăşurat în nenumărate şi nesfîrşite sariuri albastre, şedea pe două pietre gemene privind la toiagul plin de noduri ce tocmai îşi pierdea unul…