Femeia şedea ziua întreagă pe prispa casei legănându-şi trupul brăzdat de timp şi îşi tot arunca ochii goliţi de vedere înspre poartă, semn că aştepta de prea mult timp pe cineva.

Mă opream adeseori lângă gardul din beţe de floarea soarelui, ca să îi zăresc chipul de bătrână, înfăşurat în hainele-i cernite, lungi până în pământ, şi ca să mă mir de faţa ei săpată în şanţuri adânci de riduri ce părea un adevărat labirint prin care mă pierdeam în lumea sufletului ei trist şi răvăşit, unde întâlneam oamenii ce probabil i-au trecut prin cale, foşti tovarăşi care stăteau şi ei pe prispele lor uitaţi de timp şi de griji.

Bătrâna era vecina noastră Duntrăchiţa. Nu fusese mereu orbă. A orbit de bâtrâneţe. O mai ţin minte de pe când era încă în putere, cu faţa aspră, cu broboada trasă decent pe frunte, cu hainele mereu curate, mirosind a flori de tei şi a frunze proaspete de nuc.Mă simte dincolo de gard şi întreabă cu glas tremurat dar destul de puternic:

-Cine-i? Cine-i acolo? Eşti tu, fata cea mică a Lenţii?     

Mă îndepărtez speriată de simţul ei de oarbă şi mă cuprinde o milă, aproape o revoltă faţă de nedreptăţile ce li se fac unor oameni. Femeia stăpânea din moşi-strămoşi magia albă şi mergea căutând calea cu băţul ei nelipsit pe la toţi cei care îi cereau ajutorul. Descânta de toate: de deochi, de spaimă, de ursită, de blesteme. Când ne îmbolnăveam, mama o chema şi pe la noi. Ea îşi pregătea pe pipăite toate cele necesare într-un ritual desăvârşit.

Punea la loc de cinste apa neîncepută, cărbunii aprinşi, lingura de aramă şi cu ochii închişi ne atingea fruntea , tîmplele, spatele, călcâiele. Simţeam cum mă înfioară mîinile ei reci, osoase şi cădeam ca într-un vis nesfârşit în murmurul vorbelor ei:

„Ieşi deochi din ochi,din tâmplă,din piept,din spate,din călcâi şi te du acolo unde s-a dus urâtul…”

Şi nu îmi mai amintesc toate ce ni le zicea. Nu ştiu de unde avea puterea aceea de a ne face sănătoşi.

După ce pleca, cerul se întuneca în urma ei şi natura se dezlănţuia întotdeauna înfuriată că a fost tulburată de cântecul-descântec al oarbei. Norii parcă se luau de piept şi trăsnetul ne înfiora despicând zare şi cutremurând casele. Totul dura cel mult o jumătate de oră, apoi cerul se limpezea şi noi ieşeam din ascunziş ca să privim curcubeul ce se lăsa ca un brâu de fecior mândru peste mijlocul cerului. Pierdută într-o existenţă opacă, oarba îşi ducea singurătatea pe umeri cu mare demnitate. Nu supăra pe nimeni şi ajuta pe fiecare.

Vara şi-o petrecea pe prispa aceea răcoroasă, la umbra copacilor fructiferi care aveau nişte roade aşa de bune cum nu avea nici un alt copac din sat. Iarna era mereu la fereastra mică şi parcă încerca să mai surprindă câte o imagine pierdută în lumea umbrelor ei.     

Zilele i se păreau bătrânei prea lungi şi eu aşteptam să se facă seara ca să merg cu mama pe la ea să-i ducem de  mâncare.Mereu  ne  aştepta.Intram într-o  tindă întunecoasă cu o singură scară la marginea podului şi scara aceea mă atrăgea de fiecare dată ca un magnet. Eu deja „locuiam” în două poduri: al casei noastre şi al casei bunicilor, dar tare aş fi vrut să colind măcar o dată podul casei ei, unde credeam că o să descopă o lume ascunsă, cu multe secrete şi lucruri deosebite.

Băteam la uşa singurei camere şi oarba ne deschidea cu faţa înseninată. Camera era foarte îngrijită şi mirosea a busuioc. Pe jos erau ţoale din cordele viu colorate, pe pereţi domnea o întreagă lume pierdută în fotografii îngălbenite de timp. Mai erau două paturi cu tăblii înalte, aşezate în paralel, iar la mijloc, lipit de peretele din faţă, străjuia un dulap din lemn pentru vase, dar nu numai, putea fi şi o masă pentru scris, după cum aveam să descopăr mai târziu. Cât timp discută cu mama, eu nu mă mai săturam să privesc oamenii care-mi zâmbeau nepăsători din poze. Când plecăm ne mulţumeşte şi o întreabă pe mama dacă sunt la şcoală şi dacă ştiu să scriu, să vin a doua zi să-i scriu scrisori pentru copiii ei. Ştiam că are şapte copii şi doi nepoţi care nu au mai vizitat-o de mult timp. Răspund repede că ştiu să scriu, ca să nu zică mama că nu pot veni.     

Cred că terminasem clasa a doua, dar citeam foarte bine şi scriam nu prea frumos, dar fără greşeli.Până atunci îi scrisese fratele meu şi de mult aşteptam, invidioasă, ca să îi iau locul, să pătrund în sufletul bătrânei, să ştiu ce gândeşte, ce doreşte. Şi-mi spune şoptind:

-Să vii singură, auzi? Nu vreau să-mi afle toţi secretele.  Aproape   nu   pot  dormi  cu   gândul la  ce o să-mi dicteze, ce oameni voi cunoaşte, ce lume ascunsă în mintea ei.

M-am trezit foarte de dimineaţă şi m-am dus ca să-i bat la uşă. Nu a fost surprinsă că am venit aşa de devreme, ci parcă mă aştepta de dincolo de anotimpuri, de dincolo de timp, cu ochii   goi, cu spatele gârbovit, cu faţa ei încruntată.A tras un scaun la masa improvizată, a adus o hârtie îngălbenită şi un creion chimic tocit la vărf şi a început să stea pe gânduri, parcă adunând de prin văi cuvintele pierdute. Eu aşteptam şi aproape nici nu respiram, înfricoşată că m-ar putea trimite acasă.

Apoi bâtrâna a început: „Dragii mei copiii, nici nu ştiţi cât de mult vă aştept să-mi deschideţi uşa măcar o dată la doi-trei ani”…Şi-mi venea să plâng, dar înghiţeam lacrimile acelea sărate şi îmi muşcam buzele până la sânge ca să pot scrie liniştită. Apoi iar se oprea, dar eu mai adăugam şi de la mine, parcă intrată în sufletul femeii. Mă punea de multe ori să citesc ce am scris şi eu citeam şi ceea ce am adăugat, dar nu mă oprea , ofta şi zicea:

-Aşa, e foarte bine…

Ieşeam răvăşită de durerea ei dar ştiam că nici răspuns nu va primi prea curând, pentru că iar mă chema şi începea cu aceeaşi formulă. Rar, după mult timp mai venea câte o scrisoare şi bătrâna mă chema de foarte multe ori să i-o recitesc şi lăcrima fericită că nu e uitată în întunericul ei de nedescris.

Cine era Duntrăchiţa?… Mama povestea că era un  moş  Dumitrache  de  vreo  cincizeci de ani căruia îi murise soţia şi nu a stat nici şapte zile văduv. S-a dus peste deal (în alt sat, bănuiesc) şi a adus acasă o nevastă foarte tânără de vreo şaptesprezece ani, nu prea frumoasă, dar vrednică şi muncitoare.

Mama mai povestea, crucindu-se de ciudăţenia moşneagului, că ieşea ziua la poartă şi, în văzul lumii, îi dădea tinerei soţii bomboane de pe limba lui. Mie mi se părea fantastic moşul, ba îl credeam un fel de fachir şi mă întrebam ce soi de vietate o fi fost cu o limbă ca de reptilă, de putea sta la distanţă cu bomboanele pe limbă să i le ia femeia? Şi de ce ni i le dădea cu mâna? Ar fi fost mult mai simplu pentru amândoi, nu s-ar mai fi chinuit atâta…

Dar uitam de întrebările astea şi mă luam cu joaca pe la Holm, cu copiii, încercând să alergăm până la celălalt deal să atingem cerul cu mâna sau devale să ascultăm cum se înfurie apa în căderea ei spre baraj. Nu l-am cunoscut pe moş Dumitrache. A fost pentru mine doar un personaj despre care ştiam că a lucrat la moşia boierului cu bunicul meu.
Bunicul meu a fost vizitiul boierului, umbla în uniformă scrobită şi purta mănuşi albe, era elevat şi vânjos, vorbea frumos cu toată lumea şi era iubit sau poate doar temut de mulţi. Moş Dumitrache era paznic al recoltelor boierului, cred că se numea vătaf …Era dur cu   oamenii satului, purta  un bici din piele împletit  din douăsprezece şuviţe şi lovea oameni nevinovaţi care doar treceau pe lângă moşia boierului,  doar  ca   să  arate puterea ce o avea asupra ţăranilor de rând.

Cu soţia se purta frumos, dar a murit după ce a făcut copiii şi mătuşa a rămas singură cu toţi copiii şi i-a crescut făcându-le cu mâna ei haine şi opinci din piele de porc, apoi trimiţându-i în lume pe fiecare, chiar şi pe cei doi nepoţi de la fete, făcuţi de „fată mare!

I-a crescut tot cu demnitate şi nimeni nu râdea de dânsa pentru că nici ea nu râdea în faţa nimănui.

Cred că asta a fost o strategie de a ei de când a rămas văduvă,de a nu se lăsa înfrântă de vorbe sau de oameni.

Când încă mai vedea, ne strângea cât eram de mici, la ea în ogradă şi ne vorbea despre apocalipsă şi despre domnii cu maşini care vor veni peste timp şi vor fi mai răi decât boierii ce au fost.Cu drag mi-o amintesc.

Dar după un timp a început să-şi piardă minţile, aşa încât pe la miezul nopţii ieşea afară, se duce pe malul apei şi pur şi simplu urla ca o fiară înjunghiată. La început ne-am speriat tare pentru că noaptea şi apa amplifica strigătul.Apoi, mama a aflat că este ea pentru că a urmărit-o în timp ce se îndrepta pe lângă salcâmii noştri spre iaz…şi ne liniştea:

-Să nu vă fie frică. E mătuşa Duntrăchiţa. Îşi strigă şi ea amarul, biata…Se lăsa iar liniştea.  

Într-o vacanţă de iarnă nu am mai găsit-o în casă. A venit o nepoată de la Bucureşti şi a luat-o. Din clipa aceea, nimeni  nu a  mai  auzit  nimic despre oarbă, nici dacă mai trăia, nici dacă a murit… pur şi simplu a dispărut, aşa pe neştiute, precum o adusese moş Dumitrache, de peste deal. Casa se întrista şi pereţii cădeau,  gardul   ei  îngrijit  altădată,  acum  era  doar  o  amintire, nici copacii nu mai rodeau. După o vreme am găsit numai locul revendicat de altă familie. El, moş Dumitrache, care păzise toate meleagurile acelea cu biciul în mână, croind în stânga şi în dreapta pe cine nimerea, nu  a  avut  parte  ca  măcar  un copil, un nepot să-i moştenească o fărâmă de pământ.

Mai treceam uneori pe lângă locul unde a sălăşluit oarba şi mă opream ca în copilărie, privind îndelung, doar doar voi fi zărind-o.…Şi parcă o zăream, cu băţul nelipsit care era ca şi crescut de mâna ei, cum bate cu palma în sticla oglinzii, rotindu-şi haotic privirile golite, întreabând tremurat, dar puternic:

-Cine-i?…Cine-i acolo?..I-aş fi răspuns acum:

-Sunt eu…cea mică, însă ştiam că glasul meu nu mai poate răzbate până la dânsa.

Din ochii goi ai oarbei se prelingeau prin labirintul ridurilor şuvoaie de lacrimi şi ea parcă încerca să regăsească ceva…ceva pierdut cu mult timp în urmă pe drumul întortocheat al vieţii…